Comemorarea Holocaustului

Deputatul Gabriel Vlase, în calitate de Preşedinte al Grupului parlamentar de prietenie cu statul Israel, a avut o intervenţie in plenul Camerei Deputaţilor pe tema comemorării Zilei Holocaustului in Romania, astăzi 10 octombrie cu ocazia Zilei Naţionale a comemorării Holocaustului.

 Doamnelor şi domnilor,

Ceremonia de marcare, în cadrul Parlamentului României, a Zilei Holocaustului este, în mod evident, un moment de sinceră tristeţe pentru evreii care au pierit în timpul pogromurilor din România, dar şi a celor care, evrei sau romi, au fost deportaţi de către autorităţile de pe actualul teritoriu al României către lagărele din Transnistria, dar şi la Auschwitz.

Cu tot respectul pentru suferinţele îndurate de membrii celor două etnii, aş îndrăzni să le răspund celor care încearcă să diminueze, în mod fals, numărul celor dispăruţi în Holocaustul din România, că nu numărul acestora este cel mai important, ci faptul însuşi că autoritățile române, în cazul evreilor din fostul Regat, şi cele maghiare, în cazul celor care au trăit în Ardealul de Nord, au cauzat, prin deciziile lor, moartea unor cetăţeni români de altă naţionalitate decât cea majoritară.

Din acest punct de vedere, şi subliniez din nou, cu tot respectul şi tristeţea pentru tragica soartă a celor decedaţi în Holocaust, comemorarea acestei zile este plină de învăţăminte pentru noi, românii.

În primul rând, ar trebui să fim conştienţi de faptul că asumarea propriei noastre istorii nu este şi nu poate fi nici sursa unui sentiment de ruşine, nici a unei temeri de o eventuală şi perpetuă culpă comună. Alte ţări şi-au asumat cu demnitate propria istorie, dacă ar fi să ne gândim numai la cazul Germaniei, pe care trecutul nu o împiedică azi să păşească plină de mândrie în rândul celor mai democratice naţiuni ale Europei. Ruşinoasă, doamnelor şi domnilor, nu este asumarea propriei istorii, ci tocmai negarea acesteia, pretenţia că nu s-a întâmplat nimic reprobabil. Nici poporul german, nici cel maghiar, nici cel român nu pot fi azi făcute responsabile pentru greşelile tragice şi revoltătoare ale unor lideri din trecut. În schimb, negarea azi a trecutului nu face decât să prelungească responsabilitatea pentru acesta din urmă până în prezent, tocmai prin contestarea unor fapte condamnabile. De aceea, cred că România poate azi ţine fruntea sus pentru că are o Zi a Holocaustului şi are curajul să afirme că nu vor mai fi cu putinţă drame precum cele de acum şapte decenii tocmai pentru ştim că trebuie să ne ferim de totalitarism şi şovinism.

De altfel, deşi românii au fost, sunt şi rămân ortodocşi, ar trebui să ţinem minte şi recentele cuvinte ale Papei Francisc care, referindu-se la creştini, nu la catolici, afirma că „datorită originilor comune, un adevărat creştin nu poate fi antisemit”.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, şi într-o astfel de zi, sau poate tocmai într-o astfel de zi, ar trebui să ne întrebăm dacă toţi aceia care au dat dovadă de negaţionism şi antisemitism în atitudinile lor publice s-au gândit vreo clipă la cum ar arăta istoria şi cultura noastră fără evrei. Le răspund cu toată convingerea şi responsabilitatea cuvintelor rostite de la această tribună a Parlamentului României: fără evrei, cultura şi istoria noastră ar fi fost mult mai sărace.

Să ne gândim numai la toţi conaţionalii noştri care sunt acum pe lista Yad Vashem pentru că au dat dovadă, în timpul Holocaustului, de curaj, de devotament şi de alte calităţi care i-au determinat, cu riscul propriei lor vieţi şi a vieţii propriei lor familii, să adăpostească evrei, să îi scape de la moarte. Desigur, aşa este soarta noastră, să fim mai puţin cunoscuţi în lume pentru ceea ce facem bun şi chiar eroic. Toată lumea a auzit de Schindler şi de lista lui, care au însemnat diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru 1200 de evrei. Câţi oare au auzit despre Traian Popovici, primarul român al Cernăuţiului, şi el unul dintre Drepţii între Popoare recunoscut de Yad Vashem, care a izbutit să salveze de la deportare peste 20.000 de evrei? Poate că filmul lui Dustin Hoffman îi va aduce fostului primar român o mai mare recunoaştere internaţională, dar întrebarea mea este dacă aceia care ne propun să negăm Holocaustul vor să renunţe şi la astfel de exemple de eroism şi adânc umanism din partea unor români, recunoscuţi inclusiv de statul Israel şi cărora evreii din România şi din alte ţări le poartă recunoştinţă? Iată unul dintre motivele  pentru care spuneam că negaţionismul ne sărăceşte propria istorie şi ne împuţinează respectul faţă de noi înşine.

Fără să abuzez de timpul şi răbdarea dvs, lăsaţi-mă să explic, foarte pe scurt, de ce afirm că, fără evrei, cultura română ar fi mai săracă. Pentru că va trebui să renunţăm la contribuţiile aduse la cultura română de nişte evrei care s-au dovedit a fi nu numai minţi ilustre, dar şi remarcabili patrioţi, care nu şi-au negat niciodată ţara în care s-au născut. Cum ar fi oare cultura română fără aportul unor scriitori ca Tristan Tzara, Mihail Sebastian, Isac Peltz şi Felix Aderca? Nu ar fi oare o pierdere să negăm contribuţiile la pictura românească şi universală a unor mari maeştri ai penelului ca Victor Brauner sau Marcel Iancu? Cum ar fi lingvistica fără Alexandru Graur sau matematica fără academicianul Solomon Marcus, cum ar fi muzica fără Goldfaden? Mă opresc, aici cerând scuze celor pe care nu i-am amintit, dar nu i-am omis nici cu bună ştiinţă, nici în urma unei judecăţi de valoare, pe care nu mi-aş permite-o, ci pentru că m-am oprit, pur şi simplu, la primele nume care mi-au venit în minte, şi astra, doar cu valoare de exemplu.

Întrucât a venit momentul să închei, daţi-mi voie să o fac exprimându-mi profunda durere faţă de cei care au dispărut în timpul Holocaustului din România şi să le mulţumesc tuturor celor care, evrei, romi sau de alte etnii, şi-au adus o contribuţie majoră la dezvultarea culturii româneşti şi fără aportul cărora toţi am fi mai săraci!

 

Adauga un comentariu

*