Scrisoare pastorală la sărbătoarea Naşterii Domnului a IPS Eftimie, Arhiepiscopul Romanului si Bacaului

Să ne întâlnim cu Dumnezeu în peştera Betleemului

 Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie,har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu,iar de la noi părintească dragoste!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Din milostivirea Bunului Dumnezeu, retrăim, şi anul acesta, misterul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos. Evenimentul, consumat în istorie acum mai bine de două mii de ani, a însemnat manifestarea cea mai evidentă a iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup ca să ridice pe om la starea de nepătimire, aşa cum ieşise din mâna Creatorului la începutul veacurilor. Intrarea în timpul nostru a Fiului lui Dumnezeu nu a fost sesizată de oameni, dar evenimentul a rupt istoria umanităţii în două. De la Naşterea Domnului se vorbeşte despre „înainte” şi „după”, pentru că toată umanitatea îşi orientează cursul vieţii potrivit acestui moment. Timpul istoriei profane şi profanate devine timp al mântuirii. Sfântul Ioan Evanghelistul, în Prologul Evangheliei sale, imortalizează într-un mod aparte taina Logosului întrupat în istorie, zicând: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut… Iar celor ce L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 9-14).

Întruparea, punctul culminant al paradoxului existenţial

Iubiţi credincioşi,

Cu Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suntem chemaţi permanent să venim în peştera Betleemului să ne întâlnim cu Dumnezeu Care S-a descoperit nouă prin Fiul, unde să contemplăm slava Lui, adică acea lumină care a luminat veacurile până la noi şi care nu se va stinge până la sfârşitul lor. Niciodată nu vom putea înţelege marele cadou pe care ni-l face Dumnezeu, acela de a deveni „fii ai lui Dumnezeu după har”, adică acel statut de a participa la existenţa lui Dumnezeu. Acest dar pe care Dumnezeu ni-l oferă prin naşterea şi moartea Sa pentru noi nu stă sub semnul stricăciunii, ci are concentrată în el toată iubirea Sa milostivă şi transfiguratoare. Este de neînchipuit cum Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului şi al Cărui nume este mai presus de orice nume, Îşi exprimă total dimensiunea iubirii Sale filantropice smerindu-Se până la a lua chipul creaturii şi a Se lăsa omorât pentru mântuirea ei. Din iubire pentru noi, creatura Sa Se face om ca pe om să-l îndumnezeiască. El vine să ne aducă viaţa în toată consistenţa ei divină. Până la întruparea Sa, oamenii îşi concentrau atenţia mai ales asupra laturii biologice a vieţii, iar preocupările lor religioase sfârşeau de fiecare dată în neantul idolatru al închinării eronate la făpturile creaţiei. Aveau viaţă biologică, dar aceasta era ruptă de izvorul ei divin şi de aceea se sfârşea în neantul istoriei. De la Naşterea Cuvântului, Dumnezeu nu încetează să ne repună, fără să ne silească, pe calea care duce la Izvorul vieţii, arătându-ne că El este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu nu a ales o cale complicată pentru a ne recupera fiinţial din mrejele morţii spirituale, ci una simplă, modestă, fără fast şi mult zgomot. Naşterea Sa ca om s-a realizat într-o discreţie ce anunţa blândeţea şi smerenia inimii Sale şi fundamenta începutul stării de continuă chenoză ce va culmina în moarte prin răstignire. Singurii martori cărora corul îngerilor le dezleagă taina cea ascunsă din veşnicie au fost păstorii şi magii. De aceea, când Pruncul Iisus a fost aşezat de Fecioara Maria în ieslea dobitoacelor, Dumnezeu a vrut să spună că El, Creatorul cerului şi al pământului, are nevoie de noi, păcătoşii, pentru a Se integra în această lume coruptibilă. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte să nu încercăm să pătrundem cu mintea noastră limitată această taină a lui Dumnezeu, ci să ne rugăm doar ca acest mister să pătrundă în fiinţa noastră, să vorbească de ea însăşi în noi. „Rugaţi-vă în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci El, care n-a cunoscut păcatul, S-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5, 20-21). De aceea, Fiul lui Dumnezeu, pe linia ascultării faţă de Tatăl, realizează maximum de coborâre şi apare printre noi, păcătoşii, ca să ne spele păcatele prin patima Sa. Aici e punctul culminant al paradoxului existenţial. Greu de înţeles cum Dumnezeul Iubirii-Tatăl, din iubire pentru om, trimite pe Fiul-Ascultării să ia asupra Sa păcatele umanităţii, iar manifestarea acestei realităţi a făcut-o nu în cer, ci aici, pe pământ. Pământul este locul unde a vrut Dumnezeu să Se întâlnească cu noi, adică în însăşi viaţa noastră coruptibilă. A ales această formă simplă pentru a ne spune că El poate fi în suferinţele şi neputinţele noastre pe care a dorit să Şi le asume, apoi să le reconforteze, restaureze, să le vindece.

Crăciunul, nădejdea mântuirii

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Vestea cea bună a Crăciunului este aceea că această sărbătoare ne oferă nădejdea mântuirii, prin care avem posibilitatea să ne facem părtaşi la viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, în puterea Duhului Sfânt. De aceea, Crăciunul nu este doar o chemare la sărbătoare, ci, în acelaşi timp, o chemare la vigilenţă. Dumnezeu ne cheamă prin acest eveniment să deschidem bine ochii aşa cum au făcut-o păstorii din Betleem şi magii de la Răsărit, apoi toţi ceilalţi semeni ai noştri care s-au succedat de-a lungul secolelor până astăzi. Pentru a fi părtaşi cu ei suntem invitaţi să ne deschidem şi noi sufletele pentru a primi cadoul oferit lumii de Dumnezeu. În acelaşi timp, să ne gândim cum Îi răspundem şi cu ce Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cadoul pe care ni l-a făcut. Ştim că El nu are nevoie de lucruri materiale pentru a I se răsplăti. El vrea doar iubirea noastră faţă de El; El vrea mulţumirea noastră adusă Lui prin rugăciune; El vrea inima noastră smerită; El vrea ca toată viaţa noastră să fie conformă cu viaţa Lui. Am putea spune că El vrea totul de la noi. Dar acest tot înseamnă puterea integratoare a dragostei. Căci şi El a arătat dragostea Sa totală faţă de om şi vrea de la noi acelaşi lucru. El ne invită să rămânem în dragostea Lui, adică în Biserica Lui, ca mădulare ale Trupului Său mistic.

Iubiţi credincioşi,

Anul mântuirii 2012, în curând, îşi va încheia curgerea sa firească. Acest fapt ne determină să facem şi noi bilanţul împlinirilor, în numele Fiului lui Dumnezeu, născut în ieslea Betleemului, sau al neîmplinirilor. Cu toate greutăţile întâmpinate, dăm slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce ne-am propus să facem pe multiple planuri în arhiepiscopia noastră. Întrucât Sfântul Sinod a hotărât ca acest an să fie dedicat Tainei Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, Centrul nostru eparhial, între celelalte multiple activităţi, prin sectoarele abilitate, a pus accentul în special pe activitatea social-caritabilă în rândul credincioşilor noştri. Cele 34 de centre şi aşezăminte sociale, cu servicii acreditate şi organizate după toate exigenţele timpului, încearcă să acopere o parte dintre nevoile crescânde ale persoanelor lovite de necazurile vieţii. Mulţumim prin acest cuvânt pastoral tuturor celor care au sprijinit activităţile noastre caritabile, căci prin aceasta am devenit samariteanul milostiv, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul. Vă îndemnăm să sprijiniţi în continuare pe cei nevoiaşi, ştiind că pe dătătorul de bună voie Îl iubeşte Dumnezeu. De asemenea, împliniţi cu demnitate şi iubire jertfelnică, după puterea fiecăruia, şi celelalte proiecte ale Sfintei noastre Biserici! Unul dintre acestea este construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. De aceea vă adresăm îndemnul părintesc de a contribui cu obolul vostru, prin parohia de care aparţineţi şi la acest obiectiv, având conştiinţa că generaţia noastră a fost aleasă de Dumnezeu să îşi construiască bisericile din proximitatea sa, dar şi pe cea a neamului, ale cărei lucrări sunt, cu atâta măiestrie, coordonate de Preafericitul nostru Părinte Patriarh Daniel.În acelaşi timp, este momentul să anunţăm faptul că în anul următor, 2013, se vor împlini 1700 de ani de când Edictul de la Mediolanum a însemnat în istorie recunoaşterea oficială a Creştinismului, iar Sfântul Sinod al Bisericii noastre a închinat acest an Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, deoarece, prin implicarea lor, au mijlocit răspândirea Creştinismului şi scoaterea la iveală a vestigiilor lui cele mai importante, legate în mod direct de viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fie ca lumina Crăciunului să nu se stingă în sufletele voastre, iar puterea Duhului Sfânt să vă întărească! Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.

† EFTIMIE, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului

Adauga un comentariu

*