Am ales Roma, prima dragoste, acest miracol, orasul din cartile mele de capat̢i in care poti pipai si mirosi eternitate; acolo si numai acolo din substanta imparatilor nebuni sau luminati, odiosi ori intelepti cresc roz si albi oleandri peste ruinile fondatoare ale Europei; Roma e Mama Lumii moderne, centrul Рnoi suntem periferia.
O periferie care a sfidat vanitatea imperiului absolut si care avea sa devina insula de latinitate in marea slava. Suntem dependeti ombilical de maretia Romei; de aceea am si ales-o, sa-mi aduc aminte, in aceasta vara tropicala, fara voia noastra. O baie de istorie in vremuri istovitoare de schimbari vertigionoase dominate de un prezent continuu, acultural si pragmatic, ca sa nu spun salbatec,; caruia nu-i pasa de trecut nici cât negru sub unghie; caruia i se flfâie de Columna lui Traian sau de pumnalul lui Brutus.
Urmele Romei antice cautate de mine emotional nu provoaca vreun feeling hoardelor de turisti din toata lumea; turmele globalizante invadeaza Roma pentru a-i consuma aromele culinare unice si imbracamintea celebrelor firme de moda. Plina de savori si prospetimi meridionale, bucataria italiana asigura, multumeste si satura crapelnita acestui furnicar de turisti amenintati de supraponderabilitate: o noua rasa se naste sub ochii nostri, fie vorba despre germani, englezi, spanioli sau americani Рrasa oamenilor grasi, cu viata scurta, care-si sapa groapa cu gura. Ii vezi pretutindeni, c̢t inca se pot misca pe Via del Corso; nu urca insa scarile din Piata Spaniei, sau cele 320 de trepte prin acoperisul dublu al cupolei gigantice care domina Roma Рsemisfera geniala a bazilicii San Pietro.
Am fost sus, am vazut, amtrait, mi-am imaginat, acolo, la subtioara lui Dumnezeu, unde patrunzi putin in misterele desertaciunii si vanitatii omenesti; unde-ti dai seama ca floarea de câmp are un pret infinit mai mare decât o bijuterie de la Cartier sau Bulgari. Dar turistul e grabit, impins din urma sau tras inainte de ghidul grupului; sunt atâtea de vazut la Roma, pentru ca „Roma non basta una vita”, cum spunea scriitorul Silvio Negro. De la fondarea Cetatii Eterne (21 aprilie 753 i.Hr., dupa calculele lui varo), când Romulus si Remus au ales Colina Palatina, la indemnul zeilor, sa construiasca un oras, istoria si-a stratificat aici si oasele si grandoarea si decaderea Imperiului. Fascinatia locului este infinita, coplesitoare fiindca la poalele colinei se desfasoara spectacolul unic, magnific a ceea ce a mai ramas din Roma antica: un câmp de batalie al templelor si edificiilor simbolice cu timpul neiertator care nu stie sa piarda nicio victorie.
Daca veniti la Roma incepeti cu Inceputul, cu Palatinul adica, sediul Regilor si Imparatilor, al patricienilor; Tiberius, Caligula, Flavii, Septimius Sever si-au construit palatele pe Palatin; aici, afirmau ei, se simteau „acasa”. Incendii, cutremure, razboaie au transformat orgoliul puterii supreme in relicve: desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune, spun textele sacre; lacomia si cruzimea au un sfârsit, capii lumii ar trebui sa-si aminteasca de asta. Bogatii – de asemenea.
Ruinile Romei ar trebui sa ne tempereze egoismul si foamea salbateca de aur; dar milionarilor nu le place sa li se vorbeasca despre zadarnicia luxului; acestia evita confruntarea, fie ea si simbolica, cu timpul’ cultura le cade greu la stomac, de aceea prefera opulentul prezent de pe Via Condotti, ori Via Vitorio Veneto, cele mai scumpe strazi ale Romei, strazi pentru bogatii lumii, strazi captive unui continuu azi imoral, snob si corupt. Strazi ale jafului. Strazi pe care te gândesti doar la bijuterii, la „a avea si a cheltui cât mai mult”. Bietii nostrii emigranti români, sclavi la Roma, cuceritorii mizeriilor Romei, nu fac decât sa lase o parte din banii câstigati prin umilinta acolo, in larga punga a milionarilor. Pentru ei vars o lacrima de mila si compasiune. In campania lui Traian din 105, romanii au invins Dacia, apoi s-au intors acasa incarcati de comori. Dupa anul 2000, românii au invadat Italia in mod pasnic, angajându-se la munci inferioare, cei mai multi dintre ei; istoria s-a dat peste cap ca un saltimbanc; la Roma, oriunde te-ai afla, pâna nopatea târziu, auzi acordurile vreunui muzicant român. Chiar sub fereastra hotelului nostru, in Piazza Navona, la Colosseum, pe trotuarul unui bar unde patronul unui bar si-a scos câteva mese; cânta, apoi colecteaza niscava euroecenti intr-un paharut de plastic; aplauze de convenienta, o plecaciune umila, si de la capat, azi, mâine, poimâine. Nimeni nu stie pâna când. Exodul românilor seamana cu cel al italienilor de dupa cel de-al doilea razboi mondial; sau al spaniolilor, sârbilor, portughezilor.
Istoria se repeta si nimeni nu invata nimic din asta.
Sic transit gloria mundi.
