Harti si atlase exista, carti si ghiduri de asemenea sunt cata frunza si iarba, si-atunci? Atunci de ce mai scriem? Scriem sa relatam o experienta, sa exprimam o subiectivitate, o patanie, o traire; suportul emotional face diferenta si asta conteaza. Nicolae Iorga spunea ca o calatorie echivaleaza cu o biblioteca, fireste, citita; insa astazi tot mai putini dintre noi citesc carti, cei ce-si permit „consuma” calatoriile, ca divertisment si relaxare, ca forma agreabila de cunoastere si, nu in ultimul rand, ca sursa de emotii si experiente inedite.
Sunt decenii de plezirism maxim; ca el se numeste exces sexual sau culinar, sporturi extreme, safari, alcool sau huliganism pe stadioane ori shopping, nu e treaba noastra sa decidem ce e bine si ce e rau, fiecare alege; in aeroportul din Leeds, calatorilor care aveau mai mult de asteptat pana la imbarcare li se recomanda pe afisajele electronice, pe ton irezistibil: relaxati-va la free-shopurile noastre, bucurati-va de spectacol, plimbati-va, veti fi anuntati din vreme ce trebuie sa faceti, nu va grabiti!
Calm englezesc, de buna-seama, infailibilul calm englezesc generat de bunastarea de azi, de ieri, de alaltaieri, de imperiul colonial planetar peste care soarele nu apunea niciodata, de revolutia industriala din anii una mie sapte sute si…, de sentimentul de insulari, decisiv, de privilegiul de a fi avut primul parlament acum aproape 600 de ani…
Deocamdata ma aflu in aer, simt ca sunt in aer, spre Anglia, cu escala de 2 ore la Amsterdam, calator confuz intre teama si curiozitate; as fi preferat, evitand avionul, sa ma teleportez acolo, in Yorkshire, la Otley, unde eram asteptati de prieteni. Suntem vreo 180 intr-un Boeing; cativa „curajosi” dorm sau simuleaza fierbandu-si in suc propriu stresul, cu urechea ciulita la niscaiva zgomote dubioase; toti trag cu urechea dorindu-si un zumzet uniform, lin.
O voce din spate isi incurajeaza vecinul de scaun: N-a mai cazut demult un avion pe ruta asta, si cam ar fi timpul. Se rade manzeste cret. Oricum zarurile sunt aruncate; situatia devenise ireversibila ca o reactie chimica.
Jos, o harta comprimata, mototolita, sa incapa intr-un pumn, asezari cat o unghie; in aeronava timpul ca o guma, se-ntinde, minutul devine ora, ora zi, parcurgem un cer de vara. Privesc prin hublou si vad ceea ce vede si Dumnezeu prin comunele romanesti: un Waterloo politic in care primarii se lupta cu viceprimarii, consilierii cu cetatenii, bogatii cu saracii, liberalii cu pesedistii intr-un cotcodacit de gaini si latraturi levantine, peste care vegheaza mereu carcotas dansatorul de tangouri lipit fest de propria-i sotie Presedintele-jucator Basescu; undeva, prin Carpati, calfele si zidarii inalta Monumentul Marilor Profitori ai Revolutiei din decembrie, spre dainuire vesnica.
Nu pierd momentul si un gand nelinistitor ma interogheaza: oare pilotii aeronavei au fost, au ba, colaboratori ai securitatii? Si in cazul in care au fost, vor mai fi in stare sa-si duca misiunea la bun sfarsit, adica sa ne lase vii si nevatamati la Amsterdam? Ii comunic sotiei mele Cristina ceea ce ma framanta si raspunsul ei este incurajator: pilotii sunt olandezi, prostutule! Atunci, poate au colaborat cu serviciile secrete olandeze!, imi continui rationamentul. Mai bine taci si zboara, e raspunsul ei logic.
Pentru trei saptamani voi lasa in urma lehamitea de tot mahagialacul asta care-i macina pe romani, pentru ca asa e firea lor. Nimeni nu le face nici un rau, ei si-l fac singuri, se lovesc pe la spate, sub centura, miseleste; pe scurt, ne autodistrugem, manjim o tara frumoasa, lasata de Dumnezeu, ca porcii.
Curand vom fi deasupra Olandei: o tara careia Dumnezeu nu i-a dat mai nimic, dar care prin ravna oamenilor se vede din avion ca o gradina a Raiului.
Ovidiu GENARU
