Reportaj în memorie: Eu si Petrache Lupu de la Maglavit

Reportaj în memorie: Eu si Petrache Lupu de la MaglavitDa, uitasem de Petrache Lupu şi ziua aceea cand, printr-o neaşteptată întamplare, i-am fost oaspete şi aşa l-am cunoscut şi aşa am stat, cateva ceasuri bune, de vorbă, şi am băut vin din paharul din care şi el băuse şi am încercat să cant la fluierul din care şi el fluierase…

Mi-am amintit de Petrache Lupu într-o seară de început de mai a anului de graţie 2006 cand, pe un canal de televiziune, nişte inşi vorbeau de el fără să-l fi cunoscut personal, cum l-am cunoscut eu, în acea iarnă a anului 1969… Unul dintre cei care discutau despre omul acela spunea că ar fi fost bolnav cu nervii, schizofrenic, adică… Altul susţinea că ar fi fost o „icoană” vie, un adevărat creştin care l-a văzut şi l-a auzit şi i-a ascultat îndemnul lui Dumnezeu, „Pocăiţi-vă!”

Într-un ianuarie cu zăpadă şi ger, student fiind, am fost repartizat, pentru două săptămani de „Practică sociologică”, în comuna Maglavit, judeţul Dolj. Eram trei: Ion Cenar, clujean, Gheorghe Ioniţă, piteştean, şi eu, băcăuan. Aşa am ajuns, într-o zi de iarnă geroasă, la Maglavit, cu un personal care abia se tara pe liniile acelea ale Cefereului şi parcă nu mai ajungea… Aveam emoţii, fireşti, eram foarte tineri şi ne gandeam la „cazare”, la „masă”, la „cum va fi…?” Dintr-o haltă de tren, minusculă, aproape îngropată în nămeţi, am plecat, cu o sanie, la Primărie, unde am fost întampinaţi, prieteneşte, chiar cu multă căldură, de Marin – cum ar fi putut să-l cheme altfel? – Catană, un bărbat solid, nu prea înalt, cu o căciulă de blană pe cap, aaa, dumneavoastră sunteţi cei trei studenţi…, bine aţi venit la Maglavit…! Nici nu ştiu cand am ajuns la Primărie, acolo, în spate, era o cameră nu prea mare şi bine încălzită de la o sobă din cărămidă, cu patru paturi, „camera oficială”, cum a ţinut să ne informeze primarul, şi, spre marea noastră satisfacţie, pe o masă, în mijloc, erau nişte castroane cu şunci şi castraveţi muraţi şi un cănoi de vin negru, e vin din zona noastră, a mai spus „şeful” comunei, şi, aşa, am uitat de oboseală şi emoţie… Tot atunci am adus vorba şi de Petrache Lupu, da, vom merge la el acasă, trăieşte, are ceva peste 6o de ani, o să fie bucuros că-i călcaţi pragul casei… Cu gandul acesta am dormit în acea noapte, prima noapte la Maglavit…

Eu ÅŸtiam despre Petrache Lupu de la tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească…! Odată, tare de mult, eram copil, am făcut o anume observaÅ£ie, nu mai Å£in minte, ÅŸi tata a rămas surprins ÅŸi mi-a zis cu glasul lui liniÅŸtit: „Doar n-ai fi tu Petrache Lupu de la Maglavit…!” L-am întrebat de omul acela ÅŸi, mi-a spus tata, că Petrache Lupu e singurul din Å£ara asta căruia i s-a arătat însuÅŸi Dumnezeu, că, după aceea, cand s-a aflat – era chiar în preajma Războiului al Doilea Mondial – a început să meargă lumea la el ÅŸi el le spunea cum l-a văzut pe Domnul care i-ar fi spus :”PocăiÅ£i-vă, că vine mare nenorocire peste voi…!” Soseau, la Maglavit, trenuri supraaglomerate, nu numai din toate colÅ£urile Romaniei, ci ÅŸi din întreaga lume, că Petrache Lupu devenise un adevărat simbol al Dumnezeirii, al CreÅŸtinătăţii.. Colegii mei ÅŸtiau ÅŸi ei cate ceva despre omul acela, de fapt, cand am fost repartizaÅ£i la Maglavit, numai despre el discutasem… Åži iată-ne, chiar a doua zi, dimineaţă, în frunte cu primarul Marin Catană, bătand la poarta lui Petrache Lupu… Eram plini de emoÅ£ii, dar ÅŸi de speranÅ£e… Ne-a deschis chiar el, un bărbat mărunÅ£el, îmbrăcat ţărăneÅŸte, cu haine destul de ponosite, dar groase, cu pălărie neagră pe cap, bine aÅ£i venit, domnul primar m-a anunÅ£at că veÅ£i sosi, ÅŸi atunci l-am auzit prima dată ÅŸi am văzut că are vocea cam peltică, ÅŸi am intrat în casa aceea scundă, cu antreu, am intrat în camera din stanga, acolo era o femeie îmbrăcată în negru, în dreptul plitei, pe care era o tigaie cu fasole aburindă, o femeie tăcută, n-a scos nici un cuvant, apoi am intrat într-o altă cameră, cu o masă în mijloc ÅŸi un pat ÅŸi, pe pereÅ£i, cu multe fotografii, unele mari, făcute de fotografi celebri, altele, din ziare, acolo am stat de vorbă îndelung, am mancat din fasolea făcută de bătrana aceea cuviincioasă, dar care nu era nevasta lui, că nevasta lui dormea în cimitir, în mormantul unde „va merge ÅŸi el”, ÅŸi Petrache Lupu ne-a dat să bem vin ÅŸi ne-a cantat din fluier…

Da, l-a văzut pe Dumnezeu, venea, dimineaţă, din sat, spre stana lui, din lunca Dunării, şi Dumnezeu i-a apărut îmbrăcat în alb, cu barbă mare şi i-a spus „Pocăiţi-vă, că va fi mare nenorocire…!” Am privit, eu şi colegii mei, îndelung, fotografiile, cu regele Mihai, cu oameni mulţi, înconjurandu-l pe „ciobănaşul Petrache”, fotografii dintr-o epocă tulbure, de dinaintea Marelui Măcel, ciobănaşul acela era perceput, de muritori, drept o adevărată salvare, a-l atinge pe Petrache Lupu, sau a intra în posesia unei bucăţele de blană din cojocul lui, era o adevărată binecuvantare… Tot atunci, Petrache ne-a zis că unul dintre feciorii lui a fost botezat de însuşi Regele, şi asta ne-a spus-o cu mandrie mare, deşi, în anii aceia, o astfel de destăinuire putea aduce nenorocire…

Am plecat de la Nenea Petrache după ce am băut vinul acela cu gustul specific viei răsărite în nisipurile din lunca Dunării, şi după ce am încercat să cant şi eu la fluierul din care el ne-a cantat cu bucurie… Am mers, mai apoi, ca viitori sociologi, şi în cimitir, am citit ce scria pe cruci şi am dat, cu surpriză, de un mormant pe crucea căruia scria numele lui… Alături, al fostei sale soţii… N-am pierdut ocazia să vizităm şi ruinele fostei mănăstiri, în construcţie, din Lunca Dunării, atunci lăsată în izbelişte, dar trainică, acolo, pe pilonii aceia de beton adanc înfipţi în nisipul bătranului fluviu… Un „schelet” din fier şi beton şi planşee bătute de vreme care vorbea de vremurile de mărire ale unui loc, de altfel, uitat de lume şi de un roman, cioban de miei şi mioare, care, pentru scurt timp, devenise, datorită unor împrejurări cu iz divin, el însuşi … păstor de oameni. Acum, în 2006, ştiu că el odihneşte acolo, în acel mormant… Din discuţia aceea de la televizor, am aflat că a murit la aproape 9o de ani… Mi-a rămas, însă, în memorie figura lui de om normal, e drept, gangav şi peltic, cum am mai spus, dar cu judecata întreagă… Şi ospitalitatea, şi bunătatea lui şi credinţa lui nestrămutată că, pe cand era foarte tanăr şi neştiutor, într-o zi de vară, dimineaţa devreme, Însuşi Dumnezeu a stat de vorbă cu el…

Eugen Verman

Adauga un comentariu

*