Premiera piesei Iona de duminica de la Teatrul Municipal Bacovia a fost una „bubuitoare” la propriu dupa ce, la final, actorul Viorel Baltag a cazut de pe scena in urma unui pas gresit. La finalul unui rol jucat excelent, actorul Viorel Baltag (Iona), s-a apropiat de marginea scenei. Orbit, se pare, de un reflector, el a facut un pas in plus si s-a prabusit cu o bufnitura teribila in apropierea primului rand de spectatori.
In ciuda durerilor, actorul nu a spus nici „pâs”, s-a ridicat si s-a catarat inapoi pe scena, unde si-a sfarsit monologul.
Caderea de pe scena l-a impiedicat, insa, sa se mai sinucida, dupa cum prevedea rolul scris de Marin Sorescu.
Directorul teatrului bacauan, Adrian Gazdaru, a confirmat ca scena in care actorul cade de pe scena nu figura in scenariu.
Viorel Baltag a jucat intr-unul din clipurile campaniei anti-plictiseala de la Antena 1 rolul politistului care e pacalit sa sune la o usa de un pustan care apoi fuge.
CRITICA
IONA LUI FULGA
de Val Mănescu
Nu rata niciodată ocazia de a tăcea.
Mi-a venit în minte acest îndemn înţelept în clipa în care, la ieşirea din Teatrul Bacovia, mi-am dat seama că va trebui să-mi pun pe hîrtie părerea despre ultima premieră cu spectacolul Iona, sub direcţia de scenă a lui Dumitru Lazăr Fulga.
Specialiştii au fost mereu în unanimitate că, preluînd legenda biblică a răzvrătitului pescar înghiţit de un peşte uriaş, Sorescu a scris un text complicat. Piesa este o parabolă poetico-filozofică pendulînd mereu între setea de absolut a omului superior şi realitatea dramatică a universului concentraţionar, compus din celule conţinute una într-alta din care nimeni nu poate scăpa. Scriitura musteşte de sensuri metaforice profunde şi simboluri existenţiale. Înţelesurile sunt greu de descifrat pentru lectorul avizat, dar şi pentru cel care nu pune mare preţ pe neproductiva meditaţie asupra vieţii şi a iluzoriei libertăţi; de aceea, aducerea în faţa spectatorilor a acestei drame-eseu devine cu atît mai mult un act de curaj. Regizorul nu are la dispoziţie decît un singur instrument uman, un actor pe care trebuie să-l facă oglinda ideilor sale, să reflecte cît mai exact sentimentele şi să transmită fidel mesajul către spectator.
Dumitru Lazăr Fulga l-a ales pe Viorel Baltag. Un actor complet, cu o voce excelentă, cu multe posibilităţi interpretative, care, în cariera sa de peste 40 de ani, a abordat cu succes partituri dramatice de substanţă. Partitura din capodopera Iona e, însă, o asumare riscantă. Cei care i-au văzut cîndva în acest rol pe George Constantin (în spectacolul interzis în anii 70 regizat de Andrei Şerban), sau pe Virgil Ogăşanu la Nottara în 2004, nu vor putea evita comparaţia.
Ei, de-aici, poate ar trebui să nu ratez ocazia de a tăcea. Dar eu pe Sorescu l-am iubit pentru Trei dinţi din faţă, pentru Trebuiau să poarte un nume, pentru Leda şi Există nervi şi pentru tot ce-a scris cu ironia şi cu umorul tragic specific românului obişnuit să facă mereu haz de necaz. Care, la căpătîiul sicriului, ratînd ocazia de a tăcea, constată că dacă omul n-ar fi murit, putea să mai trăiască o sută de ani.
Un început spectaculos, dinamic, uşor revuistic – lumini colorate, stroboscopice, ceaţă artificială, efecte sonore savante – susţinut de un decor insolit semnat inconfundabil de Cristina Ciobanu, propune o abordare scenică nouă a celebrului text dramatic. De ce nu? Maestrul de ceremonii dirijează balul şi de ce n-ar face-o altfel decît ne aşteptăm?
Aşadar, protagonistul îşi susţine monologul cu inflexiuni vocale nefireşti, de la strigăte inumane la bolboroseli şi şoapte neinteligibile. Indicaţiile caietului de regie îl obligă pe Viorel Baltag să comită gesturi rupte, ireale, din care înţelegem că ni se propune să asistăm la o exorcizare prin caricatură a dramei în care se află eroul. Cam din zece în zece minute, difuzoarele ne violentează feroce cu zgomote de infern. Nuanţările rostirii sunt forţate, dialogul cu sine al eroului e atît de schimonosit, încît intonaţia pare să fie pusă în slujba unei totale ambiguităţi. Puţinele momente în care actorul transmite sensuri şi trăiri credibile sunt înghiţite rapid de un cetaceu virtual care acoperă orizontul logic. Pentru spectatorul aflat pentru prima oară faţă în faţă cu Iona, firul actiunii se încifrează cu fiecare replică, iar prolixitatea sugestiilor aruncă nori de ceaţă asupra tramei, în loc să o clarifice .
Pare atît de profundă ideea acestui recital aritmic, cu pante abrupte şi prăpăstii periculoase, încît te ghemuieşti în scaun, nedumerit ca un copil căruia i se explică o ecuaţie de gradul doi într-o limbă necunoscută. De ce-o fi atît de complicat să fii simplu ? – te întrebi, în timp ce, cu toate mijloacele, gînditorul spectacolului răspîndeşte în sală un abur de intelectualism superior, intangibil pentru plebei.
Chiar ÅŸi sugestia plastică a scenografiei, excelentă la o primă vedere, se dovedeÅŸte un apendice superfluu ÅŸi uneori caraghios în evoluÅ£ia dramatică, mai ales în momentul în care pescarul aduce în avanscenă forma din sîrmă colorată a unui peÅŸte. Din marea găselniţă, o siluetă umană decupată din hîrtie explică elevilor de clasa întîi aflaÅ£i în sală cum stau lucrurile cu libertatea de a visa a unui prizonier aflat în burta unui chit (din slavona veche: kitu – peÅŸte mare, balenă). Figurinele de lemn, sacul de pînză – gura balenei, celelalte obiecte menite să limpezească mesajul ( ieÅŸirea din limite înseamnă percepÅ£ia altor limite) sunt, elemente atît de explicite, de reale, încît, la rîndul lor, parcă fac parte din alt spectacol. Din alt spectacol e ÅŸi finalul în care, în loc să-ÅŸi ia viaÅ£a, convins că doar în propriul sine va găsi libertatea totală, Iona nu se sinucide, aÅŸa cum cere textul originar. Regizorul îl obligă pe actor să se arunce – riscînd să-ÅŸi rupă oasele – în mare. Adică în sală. Adică în viaţă. Răzbim noi cumva la lumină!,, rămîne o replică fără suport.
Reuşita spectacolului constă în performanţa de a transmite spectatorilor alienarea personajului.
Un text marcat de o benignă şi incurabilă dorinţă de libertate, de o sinceră aspiraţie spre purificarea sufletului şi de aprofundare a cunoaşterii de sine, pe care directorul de scenă l-a eutanasiat cu o mişcare simplă: a dat deoparte elementul vital, credibil, al trăirii profund umane şi al gestului firesc.
Adică, simplitatea vinovată cu care ar trebui să ne facem nouă înşine confesiunile.