Reportaj in memorie – Mos Ion Coada si democratia

Si acum, dupa mai mult de un sfert de secol, cand ma gandesc la cei patru ani cat am facut-o pe „propagandistul” la Depozitul de medicamente din Itesti, retraiesc, aproape intacte, sentimentele acelea de emotie cu care ma prezentam in fata celor vreo treizeci de oameni care asteptau de la mine „lucruri si idei marete”, in plus, acum, o data cu schimbarea „oranduielilor”, imi pun si intrebarea daca ce faceam era sau nu necesar, daca ce faceam nu era, chiar, caraghios…

Sigur, gandurile „critice” dau navala dar le opresc pentru ca imi spun, pur si simplu, ca asa era atunci… Pe la inceputul anilor 8o, o „indicatie” de la „centru” ne-a trimis, pe cativa dintre noi, gazetarii „Steagului Rosu”, ca propagandisti in mai multe cercuri de invatamant politic din judet.

Asa am ajuns la Depozitul farmaceutic de acolo unde, o data pe luna, trebuia sa fiu prezent si sa discut cu oamenii aceia diverse probleme de politica interna si internationala, asta timp de patru ani, cum spuneam mai sus… Ideea care m-a calauzit in viata a fost ca, din orice, poti invata cate ceva…

Sa fiu drept, la Itesti chiar mi-a placut, de fapt m-au atras, imediat, oamenii de acolo si natura aceea frusta, cuminte, linistita, asemanatoare unei autentice statiuni de odihna… Ceasurile „lunare” pe care le petreceam la Depozit erau impartite intre intalnirea, din sala aceea mica si primitoare, cu salariatii, si plimbarile prin curtea care nu se mai sfarsea de la liziera padurii…in afara doamnelor farmaciste si contabilei sefe – amintesc aici, cu placere, numele doamnei Mariana Popescu, farmacista, sefa Depozitului, bucuresteanca sau prahoveanca pare-mi-se – ceilalti salariati erau oameni din Itesti, Brad, Climesti, Padureni sau din alte sate ale comunei Beresti Bistrita, oameni de la tara, adica, cu scoala putina dar foarte receptivi la nou, foarte disciplinati si omenosi…

Unii erau, de-a dreptul, insi cuceritori… cum e cazul lui Ion Coada – i-am zis Ion, desi s-ar putea sa nu fie exact – care ma „iscodeau” pana in cele mai mici detalii privitoare la „politica partidului”, eu „ghicindu-l” ca nu era de acord cu multe din politica de la acea vreme…

Odata, cand a trebuit sa discutam despre Democratie, l-am intrebat, acolo, in cercul acela de treizeci de persoane, ce intelege el prin acest cuvant. „He, he, democratia asta e un lucru foarte mare…!”, mi-a raspuns, si asa am desfasurat un ceas de discutii care, sa fiu drept, mi-au mers la inima… si acum cred ca oamenii aceia simpli nu au fost prea convinsi de ce le-am spus eu ca inseamna Democratia, asta vizavi de realitatea pe care o traiau…

Erau oameni mult mai in varsta ca mine, iar ei traisera alte vremuri, cu partide politice mai multe, si de aceea badia Ion Coada nu s-a lasat pana n-a strecurat in discutii ca „Democratiei noastre i-ar sade bine sa aiba si ceva opozitie…” Cred ca asta a vrut sa-mi spuna cand a afirmat ca „Democratia e un lucru foarte mare…”

De fapt, ca redactori la cotidianul judetului, am indeplinit, de multe ori, sarcini care vizau instruirea propagandistilor si alte astfel de obligatii din domeniul propagandei de partid.

Adevarul e ca nu toti eram buni „la toate”, dar era obligatoriu sa participam, sa conducem dezbateri si, desigur, sa si scriem despre ele. Nu mai tin minte in ce an a fost cand, intr-o iarna, a trebuit sa ajungem tocmai la Podul Turcului…

Am plecat pe la ora prinzului. in masina mea, in afara redactorului sef, mai erau Mihai Buznea si Roni Caciularu. Sa spun ca eu, redactorul sef si Buznea aveam cate ceva in comun cu ceea ce trebuia sa facem, Roni, insa, era complet strain, incat, pe drum, iar drumul a durat cateva ceasuri bune, a fost nevoie sa-l „instruim” temeinic… oricum, drumul lung si gerul cumplit nu ne-au descurajat…

Am ajuns, in cele din urma, la Podu, dupa ce, pe dealul de la Lehancea, a trebuit sa impingem masina…

Nu mai zic de „sofer”, adica de subsemnatul, care era incepator… Acum, cand imi amintesc toate astea, chiar ca imi spun ca nu eram intregi la cap… De fapt, la iesirea din Bacau, militianul ne-a atras atentia, sfatuindu-ne sa nu plecam pe o astfel de vreme… Cert e ca am plecat pentru ca e greu de presupus ca „sefii” ne-ar fi tolerat neindeplinirea sarcinii…

Toata activitatea s-a desfasurat la Liceul Agricol… Nu stiu ce impresie am facut, dar stiu ca, dupa ce am mancat, la cantina scolii, pe la sapte seara am plecat spre Bacau… Asta, dupa ce, mai intai, am „raschetat” gheata groasa de pe parbriz si am reusit sa pornim motorul…

Reantoarcerea a fost un drum de adevarat cosmar… Pe la jumatatea drumului n-am mai fost in stare sa conduc masina care era cat pe ce sa se rastoarne intr-un sant… A luat volanul in primire Roni Caciularu – acesta fiind unul din cei mai buni redactori pe care i-a avut Bacaul, in prezent locuind in Israel – care era sofer cu … vechi state de serviciu si, datorita caruia, pe la miezul noptii, am ajuns cu bine acasa…

Acum spun ca deplasarea aceea la Podu Turcului a fost o adevarata aventura… „Aventura” a continuat, in iarna urmatoare, dar, de acea data, a fost mult mai placut.

Impreuna cu mai multi lucratori de la sectia de propaganda am mers pe Valea Muntelui, tot asa, la o instruire a propagandistilor. Incepand de la Scorteni, continuand cu Ardeoanii, Agasul si terminand la Ghimes, a fost un drum de aproape o zi, la caminele culturale sau in scoli prezentandu-se filme documetare despre judetul Bacau, cu realizarile si problemele sale, precum si varii aspecte de politica interna si internationala specifice anilor 8o.

Sigur, rolul nostru, al ziaristilor, nu era acela de a conduce seminarii sau a face expuneri. Dar, in practica Editorului nostru se incetatenise aceasta „metoda”. Ideea era ca redactorii sa cunoasca temeinic judetul si sa ajute Editorul in rezolvarea unor probleme specifice muncii de propaganda.

Asa era atunci… Acum, cei tineri din presa vor rade cand vor afla cam cu ce ne mai ocupam in afara scrisului… Nu pot, insa, sa nu amintesc, din noi, teza Hegeliana, potrivit careia tot ce e real e si rational…

Eugen Verman