UN REPORTAJ CARE S-A MAI SCRIS

Acum, cand gandurile mi se opresc la o parte dintre vechile mele prietenii, memoria imi aduce in atentie idei, adevaruri – spuneti-le cum vreti – din ce am citit despre acest adanc sentiment omenesc, uman, care e prietenia. Platon a scris, chiar, un Dialog – Lisys, subintitulat „Despre prietenie” -, iar fostul si stralucitul sau elev, Aristotel, a lasat posteritatii cuvintele acelea celebre – Amicus Plato, sed magis amica veritas, adica „Prieten imi este Platon, dar mai prieten imi este adevarul”, si tot el scria , undeva, ca „cine are prea multi prieteni, nu are nici unul”.

Da, cred ca nici eu nu am multi prieteni, cel putin in acceptiunea lui Aristotel… Dar nu stiu cum, cand ma intalnesc, de pilda, cu fosti „colegi” de copilarie, sau cu fosti colegi de scoala, sau cu fosti tovarasi de munca sau, chiar, cu oameni pe care i-am cunoscut si am scris despre ei in foarte multii ani de gazetarie pe care-i am, ei bine, atunci, inima imi bate mai puternic, simt ca trebuie sa-i imbratisez si chiar fac acest lucru, cu pasiune si, uneori, cu lacrimi in ochi…

Oare, asta, nu inseamna manifestarea, spontana, a acestui sentiment atat de adanc, atat de omenesc…? Eu cred ca da. si mai cred ca prietenia e ceva foarte sufletesc, foarte reconfortant, ceva care trece dincolo de meschinariile, de mizeriile, de ambitiile atat de desarte ale lumii in care suntem nevoiti sa ne ducem viata, trec dincolo de conturile mari din banci, de averi, de imbogatire etc… Caci acestea se duc, sunt trecatoare, nimic, dar absolut nimic nu iei cu tine in mormant, in vreme ce prietenia este si ramane vesnica. E un triumf al Frumusetii asupra Uraciunii, al Luminii asupra intunericului, e, din nefericire, o Floare din ce in ce mai rara…

Da, atunci, cand am ajuns la Bacau, redactor la cotidianul „Steagul rosu”, prima mare bucurie pe care am trait-o a fost intalnirea cu nimeni altul decat Catalin Stupcanu, fost coleg de scoala elementara si de liceu. Fusesem vecini in Piatra Neamt, dar, nu stiu cum s-a facut – ori ca el era un elev foarte silitor si un introvertit, iar eu eram aproape inversul lui – atunci relatiile noastre de colegialitate erau destul de anemice… Aveam prieteni foarte apropiati in vremea aceea – Didi Liciu, devenit, mai apoi, inginer agronom, Virgil Mihailescu, devenit istoric, Petru Placinta, devenit inginer zootehnist si altii -, de Catalin nici vorba… Dar, cand l-am vazut in redactie, am simtit, asa, o caldura in mine si, din acel moment, nu m-am simtit deloc stingher – eram nou aici -, aveam un prieten din copilarie…

De departe, Catalin Stupcanu a fost un ziarist de exceptie, era cult, cam distant, e adevarat, dar cu mine foarte apropiat, desi eu i-am recunoscut, intotdeauna, superioritatea intelectuala… Fiu de intelectuali – parintii sai au fost invatatori – el a stiut, de mic, ce e Cartea… Am scris cu C mare, pentru ca, spre marea mea durere, Cartea nu prea pare a mai fi la… moda. Acum, iata, amintesc despre el la timpul trecut…

Nu mai e! A murit cu vreo patru sau cinci ani in urma… Era tot ziarist, lucra la „Ceahlaul”, din Piatra Neamt. Cu siguranta, a intrat in Cartea importantelor personalitati ale judetului Neamt…

Cu Gheorghe Velea m-am reintalnit pe culoarul redactiei. M-a oprit un ins inalt, slab, tras la fata, cu o barba de arhanghel coborat din icoana si mi s-a adresat, cu un glas abia auzit: ”Sunt sigur ca esti Verman Eugen… Nu poti fi altcineva…” Surprins, l-am privit atent si, imediat, am izbucnit fericit : „ Iar tu esti Velea… Nu poti fi altul…”

Da, era Velea Gheorghe, dupa el urmam eu la catalog in cele sapte clase elementare si in prima de liceu, tot timpul a fost „deasupra mea”. Nu ne mai vazusem de o viata de om, el plecase, printr-a noua, la Brasov, parca, la un liceu de pictura, eram nu numai colegi, dar si vecini, locuia in casuta aceea cu ceardac larg si cu fata spre rasarit, de pe strada Olga Bancic, iar eu, la doi pasi, pe 13 Decembrie. Ne jucam de-a ascunselea, cand la el, cand la mine, invatam impreuna, odata, la Botanica, la un extemporal despre „cartof”, eu am luat 3, iar el 9, ca desenase cartoful, iar eu scrisesem ca cresc prin „crengile” plantei…

De, oraseni… Ne-am imbratisat si am plans, ca doi copii, si de atunci am mers de foarte multe ori la atelierul lui, el era pictor, am participat, chiar, la mai multe expozitii personale sau colective si am scris despre el… Acum, cand astern pe hartie amintirile astea, regret atat de mult ca n-am cedat insistentelor lui de a-mi face un portret…!

Privesc, insa, zilnic, cele doua tablouri pe care mi le-a daruit – despre un peisaj, pe care-l am, mi-a zis ca i-a placut foarte mult fostului lui profesor Corneliu Baba… A fost ingropat intr-o zi urata de Prier a anului 1996, am plans la mormantul lui inca deschis spunand, atunci, intr-o cuvantare care mi-a sfasiat sufletul, ca Gheorghe Velea ne-a lasat o mostenire care va dainui…

Prin 1972, fiind in documentare la intreprinderea de Postav Buhusi – pe atunci aceasta mare fabrica de postav, cu peste sapte mii de salariati, era o autentica mandrie nationala, una din cele mai mari din Sud-Estul Europei, in continua dezvoltare, cu exporturi uriase – am fost sfatuit sa stau de vorba cu un inginer deosebit, sef de sectie, pe nume Petru Savinoiu.

Cand am auzit de acest nume am tresarit. Pai eu avusesem un coleg de clasa de liceu cu numele acesta, si chiar fusesem prieteni. Mic de statura, cu parul ca la arici si „rau de gura”, Savinoiu era un elev foarte bun si, cu cei apropiati, prieten adevarat… Da, uite-l pe Savinoiu…! E tot acela pe care-l stiam de cand eram colegi… Nu s-a schimbat mai deloc… E adevarat, acum foarte serios, cu ceva cute pe fata , glasul putin mai ingrosat… Am stat, atunci, de vorba, nu despre ceea ce facea el, acolo, ca inginer, ci despre anii trecuti – terminasem liceul in 1954! – despre fostii colegi, despre destin… si, dupa aceea, aproape lunar am scris de la Buhusi, de la fabrica… Era o placere, ca, de fiecare data, ma intalneam cu Petrica Savinoiu, la care, din cate imi amintesc, am fost si acasa… Casatorit, cu copii… Pana intr-o zi cand, rasfoind, in ziar, la rubrica „Decese”, am simtit ca imi sta inima…

in fiecare Duminica merg la Catedrala „Sfantul Nicolae” si aprind o lumanare pentru cei morti. intre ei, si fostii mei prieteni din copilarie si tinerete si maturitate… Sunt, din nefericire, foarte multi… Ma mangai, insa, cu gandul ca, tot asa, multi dintre cei care mi-au fost aproape de suflet, in aceasta viata trecatoare, sunt, inca, in plina activitate si ne intalnim si suntem fericiti ca ne vedem… Despre unii dintre ei scriu, cu mare bucurie, in continuare…
Eugen Verman

Comentarii

  1. Nicoleta Forar a zis:

    Mi-a cazut „in mina” acest articol din intimplare, iar dupa ce l-am citit, am plins.
    Vreau sa-i multumesc domnului Verman pentru rindurile scrise cu atita sensibilitate… Chiar acum am sa ma duc sa-mi sun si eu cei citiva prieteni pe care ii am ca sa le ureZ sanatate si fericire.. MUltumesc, domnule Verman

Adauga un comentariu

*