Evenimentele petrecute in Kosovo au adus la ordinea zilei pe plan mondial, dar in special pentru Romania, chestiunea suveranitatii nationale, idee de baza prevazuta in textul Constitutiei Romaniei. Ca urmare a proclamarii independentei regiunii Kosovo, UDMR-ul considera ca acest fapt ar fi un semnal pentru realizarea vechii dorinte a secuilor de obtinerea autonomiei, inclusiv cea teritoriala pentru regiunea secuiasca din Transilvania.
Reactia Romaniei, de la presedintele tarii pana la omul de pe strada, a fost ferma in a respinge ideea autonomiei, care nu poate fi acceptata decat in aceleasi limite si prerogative ca oricare zona de pe cuprinsul tarii.
Deoarece nu peste mult timp vor avea loc alegerile, atat locale cat si parlamentare, am considerat ca cetatenii trebuie sa cunoasca continutul si sensul notiunii de suveranitate, legata intim de drepturile lor prevazute in insasi Constitutia tarii.
La fel ca si individul ce nu poate fi conceput altfel decat ca o fiinta morala, calauzit de o vointa libera, impunandu-si o autoritate proprie ce o exercita asupra propriei sale persoane, tot astfel si statul nu poate fi conceput fara un scop, fara o orientare clara, ferma si precisa. Acestea presupun insa, o autoritate cunoscuta si acceptata de intreg poporul. O putere suprema, avand drept tel apararea unitatii sociale, care este obligatorie pentru toti, avand in vedere scopul social al statului. In lipsa unei asemenea puteri, fara o autoritate constituita legal, statul nu poate fi conceput. Patimile, ura, forta brutala, ar inlocui legea si autoritatea.
Deci, si la stat ca si la individ ne gasim in fata unei vointe diriguitoare, conditie „sine qua non” pentru a putea fi concepute atat individul cat si statul.
Cand puterea este individuala, ea se numeste libertate, tinand de personalitatea individului, iar cand puterea este publica, avea de-a face cu suveranitatea, ea fiind raspandita in intreg organismul social, fiecare cetatean putand aspira la ea, revendicand-o.
Suveranitatea se manifesta sub forma autoritatii, dar aceasta autoritate are menirea de a folosi statul ca un organism chemat sa asigure intregii colectivitati, in general, si pentru fiecare, in particular, „cat mai multa fericire” cu putinta. Franta revolutionara, acum peste doua secole, a lansat in gandirea politica aceasta idee alaturi de acelea de „libertate colectiva a societatii” si de „putere a poporului in cea mai mare forta si in cea mai mare demnitate”.
Legat de notiunea de suveranitate, apare aceea de „suveran”. In trecut, in evul mediu si mai apoi in regimurile totalitare, suveranul era detinatorul absolut al puterii, al autoritatii supreme. In statele civilizate, moderne, democratice, statul este bazat pe drept. Suveranul nu mai este un om sau o clasa, ci natiunea intreaga.
Suveranitatea este conceputa sub doua forme: externa si interna. Sub prima forma ea se prezinta ca un atribut al statului de a-si defini singur prezentul si viitorul, fara interventia altor state. Este ceea ce se numeste neatarnarea statului – notiune cunoscuta demult in Dreptul international public. Este ceea ce sustin cu indarjire vecinii nostri sarbi de care ne leaga o seculara prietenie.
In concluzie, suveranitatea interna sau nationala, este dreptul statului de a-si organiza puterea publica, de a exercita autoritatea, pe tot intinsul teritoriu al tarii. Poporul este, bineinteles, cel in numele caruia se exercita puterea si autoritatea. Constitutia tarii, legea de capetenie pentru toti locuitorii tarii, indiferent de etnia lor, prevede in chiar preambulul ei, ideea suveranitatii. Suveranitatea apartine intregului popor roman care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite, prin respectivele alegeri libere.
Av. Gh. DALBAN
