Toţi ne dorim fericirea proprie şi a celor dragi. Dar ce este fericirea şi cum ne-o imaginăm sau o percepem fiecare? Spre exemplu eu văd fericirea suprapusă aerului pe care-l respirăm. Şi cum spunea cândva un anume personaj „fiecare trebuie să aibă aerul lui să poată lua din el, atât cât vrea” pentru ca nimeni să nu poată fi responsabil cu fericirea altuia. La final contează numai că ai iubit, sau dacă ai iubit. Restul e lipsit de importanţă. Cu cât realizezi ceva, ce ţi s-a părut că a fost mai greu, cu atât eşti mai fericit. Însă fericirea nu este atât de preţioasă pentru că a fost greu de realizat acel lucru, ci pentru că te-ai putut bucurat de acel lucru şi aerul din preajma lui. Şi poate nu întâmplător viaţa este într-o strânsă legătură cu aerul. Ea ne este dată să o trăim şi să fim fericiţi de acest lux dăruit de Dumnezeu. De aceea viaţa nici nu-ţi cere să păşeşti dincolo de puterile tale. Izbânda nostră este încununată atunci când nu fugim din calea ei, de realitatea cotidiană ce o trăim. Cine fuge de realitate, are impresia că scapă de mulţimea durerilor cu care-l întâmpină ea. De aceea trebuie să ne lăsăm văzuţi aşa cum suntem, decăt să încercăm să părem ceea ce nu suntem. Este adevărat că avem în noi o sete inepuizabilă de a plăcea celor din jur şi dorim mai multă apreciere. Suntem într-o căutare continuă, dar nu suntem niciodată satisfăcuţi, căci ceea ce căutăm se află tocmai în interiorul nostru plin de labirinturi. De aceea vin iar şi spun că trebuie să fim noi înşine, să nu încercăm să fim ceea ce nu suntem, pentru că ne epuizăm şi e inutil. Viaţa e prea scurtă ca să pierzi timpul, urând pe cineva. Nu e dreaptă dar e bună. Viaţa nu este legată cu fundă însă este totuşi un dar lăsat de la Dumnezeu. Doar atunci poţi fi cu adevărat fericit, când eşti autentic în tot ce faci. Câţi dintre noi ne simţim fericiţi când întindem mâna pentru a da, ori nefericiţi când o întindem pentru a lua? Din nefericire o întindem mulţi pentru a lua şi acest lucru nu ne face mai puternici. Pentru că puternici sunt cei care ştiu să ierte şi să dăruiască. Din cauza grijilor şi nevoilor , neglijăm uneori să mai respirăm aerul şi să apreciem timpul care ni se scurge printre degete. Viaţa trebuie luată ca un plus şi nu ca o liniuţă între data naşterii şi cea care ne dă uitării. Dar sărăcia e ca şi cancerul, se vindecă mai greu.Şi dacă muncim toată ziua nu mai avem timp pentru a câştiga. Datoriile pe care le avem sunt atât de presante, încât neglijăm să ne bucurăm de acest lux pe care Dumnezeu ni l-a lăsat şi anume, viata. Dar tot ce nu te omoară, te face mai puternic. Fiecare suntem ca o bancă. Trebuie să depunem mereu în ea. Şi totul se poate schimba într-o clipă, pentru că Dumnezeu nu clipeşte niciodată. Ţine mereu ochii deschişi.
Col.(r) Constantin Nour
