Profesorii, mai rau ca minerii

Patura sociala altadata susceptibila de-a fi stimata, profesorii au ajuns intre timp un ridicol conglomerat uniform in care, daca privesti atent si critic, poti identifica simptomele unui betesug inca nevindecat. Totusi, asa-numita dascalime se bucura, in toate sferele societatii – de la omul simplu, pâna la politicieni –, de cantitatea de respect care i se cuvine. Nici prea mult, nici prea putin, ba dimpotriva, exact cât merita si cât face, in definitiv. Profesorii nu-s la cheremul politicienilor, asa cum unii afirma, ci, pe buna dreptate, sunt prizonierii propriei incapacitati de a actiona si gândi liber. Confreriile intrigante ale cancelariilor, ranchiuna fratricida si duiumul de patalamale acreditate si eliberate peste noapte, au scazut vertiginos cota de pregatire si de bun simt a corpului didactic. Laolalta cu spagareala calificata ce insoteste, ca timbrul scrisoarea, examenele majore din cariera unui dascal, democratizarea mediocritatii creioneaza un tablou sumbru, periculos de real si de nociv. Daca minerii, infometati si nescoliti, si-au cerut drepturile in 1977, sechestrându-l in abataj pe seful consiliului de ministri, Ilie Verdet, profesorii n-au fost niciodata capabili sa rupa pisica-n doua, demascând astfel un regim care furnizase pâna atunci suficiente argumente de “proasta crestere”. Consemnul tacerii si acceptarea tacita a derivei spirituale comuniste au dat, peste decenii, acesta sucita scara de valori contemporana din care nici elevii, nici parintii si nici dascalii de astazi nu mai inteleg nimic. Tocmai de aceea, ultima marire salariala promisa profesorilor de Guvern nu mai stârneste niciun interes palpabil, ci doar cheful de a spune bancuri porcoase. Categorie pe care Executivele de dupa Revolutie si-au definitivat si consolidat masochismul administrativ, dascalimea beneficiaza, in parg de alegeri, de marinimia mincinoasa a celui mai santajabil cabinet din istoria democratica a tarii. Departe de a fi o initiativa electorala, masura este – mai curând – o jignire frontala, un scuipat pe fata schimonosita a educatiei românesti, un curent exercitiu de siluire publica a creierelor titulare de catedra. Insa nu trebuie sa le plângem de mila profesorilor: si-au facut-o cu mâna lor atunci când au pus umarul la campania electorala a unora sau altora, ori – pur si simplu – atunci când nu au facut nimic impotriva tumorii maligne care disemina, sub atenta si ingaduitoarea lor privire, in toate cotloanele României postdecembriste.
Lucian BOGDANEL