Patriarhul a fost înmormântat după rânduiala prevăzută pentru monahi

Înmormântarea Patriarhului Teoctist reprezinta un ritual funerar special, diferit nu numai de cel al mirenilor, ci şi de cel al preoţilor, iar toată rânduiala este descrisă în Panihida, carte despre slujbele de înmormântare.

Molitfelnicul, cartea care cuprinde slujbele, rânduielile şi rugăciunile realizate de preoţi în diferite ocazii (cununie, botez, spovedanie, înmormântarea) arată că Biserica Ortodoxă a stabilit patru tipuri de slujbe la înmormântare: pentru prunci, pentru mireni, pentru preoţi şi diaconi, pentru monahi şi ierarhi.

Panihida, carte dedicată slujbei de înmormântare, evocă procesiunea înmormântării unui arhiereu, cea mai înaltă treaptă a slujitorilor lui Dumnezeu. Ritualul înmormântării Patriarhului Teoctist va fi cel al monahilor. Spre deosebire de monahi, Patriarhul va fi înmormântat în sicriu.

„De se va muta către Domnul unul dintre călugări, se va muta trupul lui jos pe rogojină ÅŸi se va rândui un călugăr care va îngriji adormitul”. Călugărul va ÅŸterge trupul adormitului arhiereu cu un burete în cruce la fel ca la slujba botezului: pe frunte, pe ochi, pe mâini, pe piept, pe picioare ÅŸi pe genunchi ÅŸi „nimic mai mult”.

Ulterior, trupul adormitului va fi îmbrăcat cu cămaşă nouă ÅŸi apoi i se va pune rasa (n.r.haină neagră). I se va pune o curea ÅŸi apoi se va încălÅ£a cu pantofi noi. Sub trupul adormitului va fi aÅŸezată o mantie, „din cap până în picioare”, iar călugărul va tăia „cu cuÅ£itul” marginile mantiei, însă nu le va rupe de tot. Fâşiile vor fi folosite pentru învelirea trupului în trei cruci la cap, la piept ÅŸi la genunchi, iar cu restul fâşiilor se vor lega picioarele adormitului.

Slujba înmormântării Patriarhului, potrivit orânduielilor bisericeÅŸti, va cuprinde citiri ÅŸi cântări care vorbesc despre viaÅ£a monahală, despre lucrarea monahului, despre îndatoririle lui ÅŸi despre „cununa” la care el lucrează în această viaţă ÅŸi despre „cununa” pe care Dumnezeu o pregăteÅŸte celor care îi slujesc la astfel de situaÅ£ii.

Astfel, începutul slujbei de înmormântare va fi acelaÅŸi cu cel pentru mireni, respectiv rugăciunile începătoare, troparele adormiÅ£ilor, extenia întreită pentru adormiÅ£i ÅŸi rugăciunea „Dumnezeul duhurilor „. După cântarea Psalmului 118, slujba se diferenÅ£iază prin antifoanele învierii cântate pe opt glasuri. Antifoanele învierii nu se cântă la slujbele mirenilor, slujba obiÅŸnuită fiind urmată direct de canonul înmormântării.

Slujba va continua în acelaÅŸi mod ca pentru mireni, respectiv se va citi Condacul, Icosul, Fericirile, Apostolul ÅŸi Evanghelia. Urmează sărutarea Evangheliei de pe pieptul adormitului, timp în care se vor cânta Podobii. Potrivit Panihidei, în cazul înmormântării unui arhiereu se va înconjura biserica cu sicriul adormitului. ÃŽn drumul către mormânt, se vor cânta Stihirile Sfântului Ioan Damaschin. La groapă, episcopii vor arunca ţărână în semnul crucii spunând „Al Domnului este pământul ÅŸi plinirea lui” ÅŸi vor vărsa cenuÅŸa din cădelniţă.

Arhiereul este îmbărcat la înmormântare cu următoarele veşminte: stihar, epitrahil, mânecuţe, brâu, epigonat (bederniţă), sacosul, omoforul mare, mitra, cârja şi omoforul mic.

Stihar – VeÅŸmânt lung ÅŸi larg pe care îl poartă preoÅ£ii ortodocÅŸi în timpul Liturghiei

Epitrahil (sau patrafir) – Cel mai important veÅŸmânt liturgic, în formă de eÅŸarfă ale cărei extremităţi atârnă în jos pe piept

Epigonat – VeÅŸmânt arhieresc în formă de romb, care se leagă cu un ÅŸnur dupa gât, atârnând pe genunchiul drept.

Sacosul – VeÅŸmânt bisericesc pe care arhiereii îl poartă peste stihar la oficierea slujbelor bisericeÅŸti.

Omoforul Mare – VeÅŸmânt care se poartă pe umeri ÅŸi reprezintă veÅŸmântul „Pastorului cel Bun”. Omoforul Mare se pune la începutul Liturghiei până la Apostol, când se scoate ÅŸi se înlocuieÅŸte cu Omoforul Mic cu care se rămâne tot restul slujbei.

România este singura ţară ortodoxă în care Patriarhul bisericii este într-o ţinută complet albă. Croiala veşmântului arată apartenenţa la ortodoxie, iar culoarea acestuia, latura latinităţii poporului român.

Istoria veşimitelor albe a pornit de la primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în noiembrie 1925, patriarhul Miron, care a primit din partea mitropolitului Dionisie al Varşoviei o camilafcă albă. Camilafca este pânza purtată de monahi peste potcap (n.r. acoperamânt al capului, purtat de preoţii şi călugării ortodocşi) în anumite ocazii.

Camilafca albă era un semn al bisericilor autocefale după patriarhatele istorice – Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim.

Adauga un comentariu

*