Un spectacol penibil

Fiecare om e mare sau mic în felul său. Nu există oameni destul de mari, cum nu există oameni destul de mici. Oamenii sunt mari sau mici în funcţie de o grămadă de criterii, dar cel mai dur criteriu e timpul. El te poate şterge din paginile oricărei istorii sau, dimpotrivă, te poate scoate la lumină, întreg şi nevătămat, cum ai fost în epocă.

Trecerea timpului este cel mai dur criteriu de sedimentare a calităţii trăitorilor pe Pământ, ultimul şi cel mai valoros. Şi cel mai elastic criteriu, el depinzând mult de contemporaneităţile succesive, în care se rescriu mici istorii, pentru rescrierea continuă a întregii istorii, fie că e vorba de istoria literaturii, artei, sportului, politicii sau istoria însăşi.

Uneori, timpul te scoate la lumină; alteori, te afundă în uitare.

Nici unul dintre mai marii contemporani nu pot anticipa dacă viitorul le va oferi sau nu eternitatea dorită. La cei cu orgoliul dând pe afară, autoaprecierea se transformă în paranoia. Frica de viitor e cel mai evident exacerbată la cei inteligenţi. Ei conştientizează cel mai bine situaţia în care se află şi caută să se agaţe de ceva. Nu lasă lucrurile să evolueze firesc, ci, în egocentrismul lor, se agaţă de ce pot. În ultimul timp, au început să se agaţe de posteritate; de posteritatea altora.

Ziaristul care îl laudă pe Mihail Eminescu, nu e interesat de poet, ci de propria lui retorică. Cum singur a recunoscut locvacele „televizorist”, marele poet nu are nevoie de lăudători. Păi, dacă n-are nevoie, de ce nu-l lasă în pace?! Au grijă criticii şi istoricii literari de el.

Contează foarte mult cine te laudă, când te laudă şi în ce context. Să fii lăudat în context de talk-show, e aproape denigrare.

Un actor ia apărarea lui Mihai Viteazul. Dacă ar fi ştiut marele domnitor că, peste mai multe secole, va trebui să fie apărat, se apuca de împletituri din nuiele. De ce din nuiele?! De ce nu?

În mod paradoxal, ziariştii au atât de multe subiecte la îndemână, încât nici nu ştiu ce să mai scrie. S-ar putea crede că nu văd pădurea din cauza multitudinii de copaci, dar nu e aşa. Mai degrabă, s-a ajuns într-un punct în care ce a mai fost profesionalism la ziarişti s-a transformat în antiprofesionalism, în principal, nu din setea de adevăr sau de lucru bine scris, ci din setea de bani. Jurnaliştii români vor şi ei funcţii şi avuţii, că nu-s mai proşti decât parveniţii postrevoluţionari. Se dă tot mai mult uitării plăcerea de a bea o cafea şi de a gândi. Orbiţi de bani, nu mai ştiu cum să abordeze mulţimea de subiecte ce îi înconjoară Au pornit de la a fi numiţi „animale” sau „găozari” şi au sfârşit prin a deveni aşa. Să nu uităm că numitul „Măi, animalule!” este acum unul dintre cei mai corupţi primari de municipiu.

Presa română s-a „şacalizat” tocmai în preajma aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, şi, în mare parte, chiar din cauza acestei aderări; oamenii noştri de presă se occidentalizează mimetic, nu păstrează nimic tradiţional, fără să se întrebe dacă tot ce e străin se pliază pe specificul nostru.

Chiar şi acest mod de a ne proslăvi „marii români” este o pastilă luată fără apă de mass-media română. Ceea ce la oamenii serioşi e lucru serios, la o societate căzută în derizoriu, e lucru ilar. Societatea noastră postcomunistă e veselă până la disperare pentru că e construită pe modelul I.L.Caragiale, care, pe departe, este cel mai studiat român şi, în plus, cu cele mai multe personaje migrate dincolo de scenă.

Şi atunci, dacă nu mai ştiu ce să scrie şi, mai ales, cum să scrie, ce se gândesc să facă ziariştii din televiziune, radio sau presa scrisă? Se plictisesc repede de alte aberaţii, cum au fost „10 pentru România” sau „Generaţia aşteptată” şi se apucă de ceva mult mai „profund”, cum este acest „Mari Români”.

Pe jurnalişti îi doare în cot că au existat sau există români mai mari sau mai mici, asta vâzându-se din disperarea cu care fac „teoria chibritului”, sub denumirea de „analize”, şi acribia cu care se abordează şi de cea mai banală ştire. Ei să-şi facă emisiunile şi articolele zilnice! În plus, celebri sau nu, cei morţi sau plecaţi peste hotare, nici nu te dau în judecată pentru insultă sau calomnie.

După o vânzoleală de aproape un an, ca la concursurile de frumuseţe, fără nici un discernământ, la propunerea unuia sau altuia, comparându-se caprele cu verzele, s-au băgat în faţă câţiva înaintaşi şi înaintaşe şi s-au luat la tocat, sub sigla „mari români”, de multe feluri.

Isteria a dus chiar la apariţia siglei de „mici români”, unde un ziarist în pană de idei, ca să-şi ţină rubrica într-o revistă obscură, a pus la bătaie un snop de antieroi: Ceauşescu, Constantinescu, Cristoiu, Carol al II-lea, Mutu, Becali, Voiculescu, Nicolaescu, Năstase, Vadim Tudor etc. „Marele ziarist”, fără să vrea, induce ideea că „marii români” de azi au fost consideraţi, la vremea lor, „mici români” şi, în mare parte, ar putea avea dreptate. Fiecare e mic, la un moment dat. E emblematic exemplul unui mare poet interbelic, făcut mic şi aruncat la coş de comunişti. În căutare de valori, care să-i facă veridici, comuniştii se horărăsc să reabiliteze poetul şi îl invită la un congres, să-l repună în drepturi. Poetul întârzie patru ore şi, când mai marii PMR se uită urât la el, le spune că, aşa cum au întârziat patru ani să-l reconsidere, pot şi ei să-l aştepte câteva ore cu începerea congresului.

În timp, valorile se întâlnesc. Cel mai mare român, Ştefan cel Mare, se întâlneşte cu cel mai mic român, Nicolae Ceauşescu. Amândoi se considerau despoţi luminaţi. Unul a dărâmat biserici şi a înfundat puşcăriile cu adversari politici; celălalt a făcut curăţenie cu sabia prin curtea lui domnească. Cel care nu apuca să fugă de toanele luminate ale despotului medieval, era chemat la curte, unde se aşeza cuminte de-a dreapta domnitorului, numai că jilţul avea un arc care îl dădea pe preopinent cu capul de podea, făcându-i creierul zob. Pe seama celor doi s-au făcut cele mai multe bancuri.

Fanatismul cu care eşti idolatrizat te ridică pe culmi, cu condiţia ca să-ţi formezi supuşi fanatici, iar aceştia să aibă şi urmaşi, care să-ţi perpetueze memoria. Cu generali care strigau „Trăiască Stalin”, înainte de a fi executaţi chiar la ordinul acestuia, pot şi ruşii să iniţieze un concurs cu premii de tipul „mari ruşi”, dar cu impedimentul că, dacă eşti împuşcat, nu mai poţi forma urmaşi fanatici. Nu se ştie dacă foştii noştri prieteni apreciază o idee ca şi asta, astfel încât să ne dea petrol pe ea. La noi, ideile nu fac doi bani. Nici bunele intenţii nu sunt apreciate la certa lor valoare.

Se porneşte, tot timpul, de la câte o idee preconcepută îndelung, care a prins la mase. Ideea că trebuie să existe nişte „mari români”, ca să avem la ce ne raporta, în vederea construirii unei ierarhii solide, e ca ideea preconcepută că toţi macedonenii sunt harnici şi cinstiţi. Maxima generalizare este extremism curat şi e incriminată de mai noul cod penal; nu ia în calcul cusururile, deficienţele, imperfecţiunile, insuficienţele, lacunele, lipsurile, metehnele, neajunsurile, păcatele, scăderile, slăbiciunile, viciile, carenţele, racilele, tarele, beteşugurile, hibele sau defectele individuale. Nu trebuie să avem idei preconcepute. Englezii sunt calmi doar atunci când nu se enervează.

Ideile preconcepute sunt un apanaj al suficienţei. Nişte ziarişti, psihologi, preoţi, scriitori, folclorişti, istorici, sociologi, sportivi sau politicieni iau câteva personaje din trecutul nu prea îndepărtat şi le propun „mari români”, doar pentru că, prin natura profesiei, le ştiu mai bine. În misticismul său, un scriitor îl propune chiar pe Dumnezeu ca „mare român”. Aşa, chiar şi Decebal şi Traian pot fi consideraţi „mari români”; fără ei, discuţia asta n-ar fi existat.

S-a făcut atât de multă gălăgie cu „marii români” într-o societate unde nonvaloarea ţine loc de valoare, încât mulţi se întreabă dacă nu cumva e tot o „fumigenă”, o diversiune ca oricare alta, menită să abată atenţia de la problemele care ne trag înapoi: lustraţia, justiţia, sănătatea, învăţământul, averile ilicite, promovarea calităţii, privatizarea, retrocedările preferenţiale, eliminarea din viaţa publică şi, mai ales, din cea politică a colaboratorilor Securităţii etc.

Simpla trăire lângă Nichita Stănescu nu te poate face la fel de talentat. Nici cei care au purtat servieta lui Marin Sorescu până la gară nu s-au ridicat la înălţimea maestrului. Cei care scriu monografii ajung să se identifice cu subiectele monografiilor. Frustraţi, vor să scoată la lumină un mare român, lăudând deşănţat; vor să se pună şi ei în lumina geniului altora. Acest complex denotă un anumit grad de inteligenţă, inteligenţa ce te face să-ţi dai seama că te duci la fund şi trebuie să te agăţi de ceva, mai ales dacă ai o poziţie socială de apărat, dar asta nu ajunge pentru a fi şi tu, potenţial, „mare”. Ei trebuie să înţeleagă faptul că oricine te poate întrece, dar nimeni nu te poate egala. În loc să lupte să devină inegalabili, oamenii cu adevărat mici se pun la adăpost, în umbra altora. Măcar cât trăiesc să le fie bine şi la iarnă cald.

Marile valori nu trebuie votate; ele se autoimpun şi rămân. Legile după care se cerne calitatea au un caracter inefabil. Nu le stabileşte nici un parlament şi nici o mass-media din lume.

S-au făcut cele mai ciudate propuneri de vot, ajungându-se până acolo încât a fost nominalizat chiar şi un bandit ucis în SUA ca „mare român”, iar numărul de 350 de mii de electori, în context general, e aproape egal cu zero, lucru care ne duce la ideea că s-a produs o furtună într-un pahar cu apă, nu aşa cum se susţine: un mare eveniment cultural.

Cum să votezi „marii români”?! Valorile supreme nu se pot vota. Şi nu de oricine. Chiar dacă s-ar putea vota, poporul român de azi nu e cea mai fericită variantă; s-a văzut cum votează, pe cine şi care îi sunt criteriile de apreciere. Votarea unor români de excepţie, propuşi de nişte români „de excepţie”, e similară cu votarea succesivă, de la Revoluţie încoace, când s-a aşternut peste noi democraţia asta originală; a contat cine a vrut să voteze. Nu a contat absolut deloc părerea celor care n-au vrut să voteze, pentru simplul fapt că nu şi-au exprimat nici o părere; e o minciună că n-ar fi avut niciuna.

Românul votează orice. Nu şi-a pus încă nimeni problema că dreptatea s-ar putea să fie de partea celor care lipsesc la vot cu ostentaţie, tocmai această absenţă obsesivă fiind semnalul de alarmă neaşteptat de nimeni. Se scot din cutie conducători de stat şi de finanţe sau lideri de opinie, posibili viitori „mari români”, dar nu-şi pune nimeni problema ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi cu totul alţii. Se vede doar efectul, lipsa democraţiei, cu toate consecinţele ei, şi atât. Nu ne asigură nimeni că nu s-a întâmplat asta şi pe timpul lui Ştefan cel Mare, degrabă plătitoriu de cronicari de imagine. E o prostie să votezi de la sine înţelesul. Poţi vota doar un lucru făcut să fie de la sine înţeles.

Victor MARTIN

Analiza Media