Circulatia vechiturilor prin lumea tranzitiei ar merita mai multa atentie din partea sociologilor. Accentuat si de saracia endemica, fenomenul poiate fi invesiti cu semnificatii si simboluri cu caracter mai larg decat ar parea la prima vedere.
Pentru ca vechiturile si umbetul lor pana la pierderea totala a utilitatii si functionalitatii initiale, aceasta aventura a obiectelor perimate ca si a oamenilor care o lubrefiaza de voie sau de nevoie, pot fi asemuite cu o poveste cehoviana. Coincidenta intamplatoare, cuvantul talciok vine din limba rusa si inseamna targ de vechituri.
O haina careia cineva i-a consumat „noutatea” si apoi a fost vanduta, purtata si iar revanduta, intoarsa pe dos de croitorii cei mari din valahia, reconditionata pana ajunge in cele din urma un spalator de vase, releva existenta unor structuri tipator de neomogene ale corului social iar itinerarul acestei involutii a obiectelor se constituie intr-un adevarat roman al umilintei.
Chiar si ideile, unele, parcurg acelasi traseu; fierbinti si actuale candva, calare pe haine vechi asemeni unor sperietori de ciori ne insotesc din trecut spre viitor si noi le numim, din lene, obisnuinta. Prin reciclare continua si alternanta proprietarilor, mentinerea in viata a vechiturilor devine o atitudine comportamentala direct proportionala cu starea de saracie, ineficienta si inertia sistemului.
Cati dintre noi nu suntem incercuiti, prizonieri ai obiectelor scoase din uz, dar pe care ni le dorim alaturi pentru incarcatura lor emotionala. Abandonate insa, lipsite de identitatea conferita, ca parti ale universului nostru accentuat personal, vandute la targ aceste fleacuri consumate pana la epuizare, in cantitati masive, dizloca o parte de prezent in favoarea unui trecut redundant.
Un obiect uzat nu e un roman de Balzac, a carui perenitate transcede uzurz lui fizica. Orice depasire a termenului de garantie si fiabilitate optima in cazul obiectului presupune acceptarea unor parametri inferiori de folosinta, adica „a te multumi cu putin”, stare pasiva, paralizanta chiar, intr-o lume al carei scop unic si salbatec este schimbarea.
Neputinta de a cumpara un obiect nou asigura fatalmente circulatia peste posibilitatile lui, a altuia vechi caruia, asemeni unui inecat romanul ii face respiratie artificiala cheltuind timp, efort si bani pentru a-i „carpi” utilitatea. Observatia „sunt prea sarac pentru a cumpara ieftin” nu este de sorginte mioritica.
E vizibila constatarea, nu e vesela si incurajatoare, ca deja ne aflam intr-o societate de consum a obiectelor moarte. Viata traita a acestora este continuu reiterata, de la centru spre periferie unde pare a fi si groapa comuna a deseurilor.
Cu putina imaginatie vedem acest transport al epavelor, in cercuri concentrice, spre margini. Acolo, depilate de rugina, in ateliere sordide, lipite, ciocanite si chituite, dezasamblate si reasamblate dupa reguli proprii, Moskviciurile se transforma in frigidere Fram, bibliotecile in hartie igienica, padurea in mese de zahana, otetul in vin si insignele de pionier in bijuterii. Saracia saracului vanduta-n talcioc devine bogatia si-mai-saracului.
E straniu cum dictatura unei jumatati de secol mai dainuie impregnata in meschinaria exclusiv utilitara a obiectelor expuse in aceste cimitire, oglinzi si zat al istoriei. Ele asigura persistenta unui mesaj inclus in fondul si forma obiectelor intr-o lume care nu-l mai doreste dar il accepta de nevoie. Matabolizarea lor e inceata dar entropia lucreaza, cu mici pauze inselatoare, pana la descompunerea finala, in functie de etajele corpului social.
Cu cat mai putine, cu atat mai repede, realitate deocamdata contrazisa de tipul de evolutie galopanta a extremelor subdezvoltarii in care suntem angrenati: un sandvis abundent stratificat cu disparitati grosolane in repartizarea profiturilor, cu prea putini invingatori fara merite, cu prea numerosi perdanti fara vina.
Ovidiu GENARU
Halo a zis: 
