Fiecare dintre noi când se gândeşte la bătrâneţe îşi ia în calcul următoarele lucruri: să aibă copii, sperând că-i vor îngriji la bătrâneţe, să aibă o pensie din care să trăiască şi să aibă o casă în care să-şi ducă liniştiţi bătrâneţile. Spre aceste lucruri tindem cu toţii.Încercând să obţinem aceste lucruri şi datorită faptului că timpul parcă se comprimă, de multe ori uităm de părinţii şi bunicii noştri. Nu-i vizităm atât de des cât ar trebui şi când nu-i mai avem printre noi, ne este dor să-i mai auzim sau să-i îmbrăţişăm. Ei şi-au trăit viaţa pentru copiii lor, singura lor dorinţă fiind aceea de a petrece timp cu aceştia şi cu nepoţii înfrumuseţându-le bătrâneţea. Cu toţii avem aproximativ acelaşi curs al vieţii, iar familia Biur nu face excepţie. Nea Petre şi tanti Varvara vor împlini în august 2014, 40 de ani de căsătorie. Nici lor nu le venea a creadă că a trecut atât de mult timp. “Încă mă simt ca la 20 de ani, însă când mă uit în oglindă… îmi dau seama că timpul a lăsat urme adânci pe corpul meu!” ne spunea nea Petre. Au avut 6 copii, 4 băieţi şi 2 fete şi au încercat să le ofere tot ce au putut ei mai bun astfel încât aceştia să aibă un viitor frumos. Au muncit pentru ei şi au început să construiască o casă a lor în 1986. Totul decurgea normal până când, în 1991, la vârsta de 38 de ani, nea Petre a suferit un accident cu tractorul pe care lucra. În acel accident s-a lovit la coloană. Mult timp nu a dat importanţă acelor dureri. Când a început să simtă furnicături şi amorţeli în ambele picioare a decis să meargă la medic… însă a fost prea târziu. Nici acum nu ştie dacă a rămas paralizat din cauza accidentului sau din cauza unei greşeli medicale produsă atunci când i s-au făcut investigaţiile. Cert este că la vârsta de 42 de ani, nea Petre a ajuns în scaun cu rotile. “A fost o perioadă foarte grea. Nu reuşeam să accept faptul că nu voi mai putea merge… cum vom reuşi să ne creştem copiii!?… viitorul pentru mine era foarte întunecat..” ne povesteşte bătrânul, încercând şa- şi menţină un zâmbet care ascundea multă durere. “Am început să fiu propriul meu doctor, ştiu toate diagnosticele şi medicamentele pe care a trebuit să le iau… na.. parcă ce altceva mai puteam face decât să citesc!” În acea perioadă era foarte greu cu banii şi din această cauză nu au mai reuşit să termine locuinţa începută. Spitalele, medicamentele, copiii au fost priorităţile familiei pentru mult timp. Părinţii soţiei le-au lăsat 2 camere în care locuiesc şi azi. Casa este din 1949, are 2 camere, arată foarte bine, însă are foarte multe lipsuri şi foarte puţin spaţiu.Situaţia lui nea Petre l-a făcut să-şi dorească şi mai mult o casă nouă, adaptată nevoilor sale, în care să-şi poată chema nepoţii să se joace sub ochii săi de bunic. “Nu mă las! Lupt! Îmi place viaţa, îmi iubesc familia, mai ales nepoţii şi voi face tot ce ţine de mine să am o viaţă normal!” ne spune plin de optimism bătrânul. Pentru a se putea deplasa şi-a cumpărat un moped şi un triciclu, pe care a învăţat să şi le repare singur deoarece nimeni în sat nu putea să-l ajute. Îi este foarte greu să se deplaseze deoarece toată gospodăria este în pantă. Uneori stă câteva ore aşteptând să vină cineva să-l ajute să urce pe prispă casei care nu are rampă. Nici nea Petre nici tanti Varvara nu au renunţat. Măcar acum la bătrâneţe îşi doresc să fie liniştiţi să aibă casa lor curată unde cei 7 nepoţi să le fie alături şi să se joace. De câţiva ani pun deoparte din puţinii bani din pensie cu gândul să reabiliteze casa. Au cumpărat deja o parte din materiale însă mai au nevoie de multe lucruri. Au cumpărat lemne, cuie, table, BCA, fier beton şi în continuare încearcă să adune cât mai multe sperând că se vor găsi oameni cu suflet mare care să-i ajute să-şi construiască locuinţa.
