E o ceață deasă… Ghetele alunecă pe iarba de care s-a agățat turbată bruma asta de noiembrie. Mai este puțin din anul acesta bătrân, 2012. Trebuie să-l încheiem la superlativ. Care noi? Eu și o echipă de copilași inimoși din satele de prin preajma Racovei, de 11, 12 și 13 ani. După 30 de minute pline de gânduri și de planuri, petrecute în microbuz, cobor în fața școlii. Un grup de prichindeii se trag cu adidașii pe iarba înghețată. Nu au ghete de iarnă… Se simte gerul. Speram să fie o rază de soare. Nimic. Doar nori zgârciți. Am alături o prietenă de familie, pe Mișu, ce vrea să experimenteze ce experimentăm și noi, de fapt, voluntariatul, dăruirea de sine, dorința de a ferici pe cineva.
O inițiativă curajoasă și foarte grea
Copiii se strâng ciorchine lângă mine și pornim pe o cărare pe care puii de om din Hălmăcioaia, vreo douăzeci și doi, o bătătoresc zilnic, cu zel, din septembrie până în iunie. Sunt doar zece alături de mine. Ceilalți ne așteaptă în cucuiul dealului, deal abrupt pe care l-am străbătut și în 2005 în primul meu an de profesor. Ne oprim de câteva ori, gâfâind. Cei mici par că aleargă. Ce energie au! Ce frumoși sunt! Liberi!… Peste cincisprezece minute ajungem sus. Vântul ne îndeasă căciulele pe urechi. Vin și ceilalți înarmați cu sape, cu hârlețe, cu greble, cu sacoșe…Îi întreb ce au adus. Sunt trăsnet! Din nimicul nostru am reușit să strângem o mică avere: banane, mălai, flori de tei, făină albă, mere, varză, zahăr, orez, pâine, salam, margarină, cartofi, , borș de putină, niște haine groase, hârtie igienică, chibrituri și alte mărunțișuri. Aveau niște fățuști atât de încântate… Și cum să nu… doi dintre ei, cu câte patru-cinci frați nu au curent electric acasă și au adus câte ceva. I-aș întreba la ce oră se pun în pat iarna, când se înnoptează. Mi-e rușine și de gând, darămite să-i mai întreb…Toți au o inimă nemăsurată. Cine îi cunoaște nu poate spune decât că sunt absolut incredibili! Trecem prin sat și facem un pic de vâlvă pentru că observăm pe la porți căpșoarele sătenilor ivite de după porți. Începem să cântăm: ,, Facem voluntariat/ Pentru bătrânii din sat” … și cântăm până răgușim. Mai strângem o fată inimoasă, completăm grupul și gata… am ajuns. Am aflat cu o zi înainte că vom merge la o bătrână de optzeci ani și ceva, săracă, la pat și îngrijită de o vecină ce-și lua răsplata de la fiica acesteia. Știa că venim. Am observat că se încadrase în grupul nostru o femeie, așa, din mers, fără a spune nimic…Ne-am oprit în dreptul unei porți vechi, vechi, așa de vechi încât numai dacă te sprijineai de o scândură se rupea. Ei! am intrat. Ne gândeam că ne va întâmpina. Nu. O primă cameră cu lut pe jos, cu carpete pe pereți, o farfurie abia terminată de ciorbă, cred… Cu toate că eram puțini, nu mai aveam loc. O căldură plăcută de sobă bătrânească, de lut ne-a îmbujorat. Am pășit în celălalt chiler. Stătea parcă gânditoare…cu două perne groase sub cap. Am ridicat-o puțin pe bătrânică și i-am proptit o pernă sub ea. (M-am gândit și la mama mea.) A început să plângă… Pe la ea nu trece nimeni…zicea. Poate dacă face suta de ani, presa doritoare de știri. Până atunci, e tare rău așa.Nu se mai oprea din plâns și bâiguia ceva ce noi nu înțelegeam. Nu îi curgeau lacrimi din ochii uscați de bătrânețe ci doar se înroșiseră și rmuiaseră. Copiii se uitau la mine și parcă așteptau să-i salvez. Am descărcat fuguța ce am adus și le-am pus pe masă. Bătrânica a mâncat cu poftă o banană. Ne-am făcut repede planul. Alexandra a rămas cu trei fete să curețe înăuntru, pentru că bătrâna o cunoștea și speram astfel să se oprească din plâns iar ceilalți ne-am suflecat mânecile și am început pe afară…Doi, mai măricei, au crăpat lemne; cinci au greblat; alții au plivit prin grădină (am găsit două straturi de ceapă și unul de pătrunjel); Ștefănel a cărat lemne la soba din lut, din casă; Răzvan a cărat apă pentru spălat împreună cu Gabriel; alții au săpat grădinuța din spate; am încercat să reparăm o bucată de gard dar mai mult am stricat-o – era prea putredă ca să o putem bate în cuie; am cărat lemnele în magazie, am spălat țolicele, o pătură, fetele au spălat geamurile, vitrina veche, dulapul hâit… Au pus perdelele fără sârmă, așa atârnate, nu am găsit nici un capăt de ață…până și sârmele din curte pe caare aam vrut să e folosim la legat câte ceva erau roase de rugină. M-a uimit bâtrânețea tuturor lucrurilor din această curte, așa de bâtrâne, de putrede, de topite, de inutile… Doar lemnele de foc își făceau datoria. Însă elevii mei, erau toți așa de încântați…Gerul ne-a amorțit degetele, ne-a înghețat obrajii. Ne mai ghiorăiau și mațele de foame. Din casă auzeam din când în când: ,,Doamna! X a luat o felie de pâine de la bâtrână!” La un moment dat, în jurul meu, mai erau doar câțiva, ceilalți i-am găsit cocoloșiți , mititeii, la vatra cuptorului din lut, moleșiți și plângându-se că le este foame. Ne-am adunat puterile și am terminat ce ne-am propus. Am și aflat că era străbunica a două eleve din grupul nostru…Pe la ora trei am terminat. Am făcut poze cu bătrânica și am plecat cu un gust amar… Femeia care ne-a însoțit venea aproape cu același scop. În putere, la vreo 50 de ani trebuia să ajute bătrâna pentru care era plătită. Nu a mișcat un pai cât am foit ca furnicile tot ce ne-a stat în cale. Dar, când să plecăm își făcuse un băgăjel din ce adusesem noi. Copiii s-au uitat lung și la ea și la mine. Forțată cumva de priviri s-a gândit să spună că le duce în magazie (detergentul, clorul… ce mai burdușise) ca să nu facă vreo boacănă, bunicuța, care nu se mișca din pat !!!. Mititeii au comentat pe drum că mâine nu va mai rămâne nimic pe acolo…și ziceau ei că mirosea și a alcool…Dezgust total. Cum oare se poate lăsa o bătrână așa, la mâna oricui, doar pentru că nu se află cineva corect, cu inimă care să ajute? Și are mulți copii, nepoți, strănepoți care să o ajute…Am lăudat copiii și m-am scuzat cumva … Le-am spus că nu putem face mai mult și că din acest motiv probabil am și pornit acțiunea asta: ca să simțim că alții nu numai că sunt neferciți și sunt părăsiți, imobilizați ci dramatic – singuri…
O altă sâmbătă din noiembrie 2012. Ne-am propus să fim iarăși cu inima mare, să dăruim și să primim mulțumire. Scopul proiectului de voluntariat de a ajuta bătrânii din satele Gura Văii, Hălmăcioaia, Ilieși început sâmbăta, 17 noiembrie, a fost îndeplinit cu succes. Vroiam să cooptez în acțiunea noastră de a ajuta bătrânii și alte cadre didactice cu suflet, cu inițiativă și am reușit! Noi suntem oameni, cu salarii modeste și lucrăm cu elevi cu mari nevoi materiale pe care nu îi putem ajuta decât arătându-le, prin faptele noastre, că sunt alții mai nenorociți decât noi, singuri și fără sprijin…Doamna dirigintă a claselor a VI-a și a VIII-a, profesoară de matematică, Cornelia Cozma, a acceptat să-și lase copiii, unul cu biberonul iar celălalt cu bastonașe și liniuțe pe caietele speciale, în grija soțului și să se contopească în grupul nostru firav, de inimoși voluntari. Am ajuns repede, cu microbuzul din Bacău la Gura Văii, în fața școlii. Ar fi trebuit să facă tărăboi, așteptându-ne 43 de copii, din păcate erau vreo douăzeci, mai mulți veniți din Hălmăcioaia, de la doi kilometri. Unii nu au fost lăsați de părinți, probabil, considerând că e o umilință să muncești la altcineva, alții mai leneși din fire, sau comozi au preferat filmele sau jocurile la calculator. Planul era să ajutăm doi bătrâni, despărțindu-ne în două echipe. Fiind atât de puțini am decis să facem echipă comună. Cu trăistuțele în mâini, din ce a avut fiecare pe acasă, am pornit veseli.Domnul Popa Ion, un bătrân de peste 80, fost elev al școlii noastre de odinioară, ne aștepta la poartă. Adoră grădinăritul. Primăvara vinde răsaduri iar toamna face semințe pentru anul următor. E spiritual. L-am zăpăcit la început cu energia noastră. În casă îi văruise o vecină așa că am greblat frunzele, am cărat lemnele abia tăiate la magazia din spate, am făcut o stivă zdravănă la poartă de frunze moarte și alte uscături, am strâns aracii într-un colț și în mai puțin de o oră am terminat. Copiii – niște furnici. Bătrânul era zăpăcit de furnicarul pe care îl construisem în jurul lui. Ne-a mulțumit spunându-mi că oricine ar fi venit să facă ceea ce am făcut noi i-ar fi cerut vreo 40 de lei, și vin, și un pachet de țigări, și mâncare și nici nu ar fi curățat cum trebuie. Eram măguliți.În timp ce curățam și gunoaiele și frunzele de prin șanț, cu suficientă gălăgie cât să atragem atenția, a apărut o bătrână, doamna 
Melentina care ne-a rugat să o ajutăm și pe ea să-și curățe ogrăjoara din față. Au plecat câteva fete înainte, am terminaat și noi la bătrân și am tăbărât în curtea acestei bătrâne. Unii cărau frunzele la gramada de la poartă, alții măturau…Timp de o jumătate de oră am avut timp să vorbim puțin cu dumneaei. Avea peste 90 de ani și locuia singură. Fiica și fiul ei o vizitau constant. Am copleșit-o cu energia noastră, simțindu-se bătrânețea nedorită. Din neputință, se tot întreba ce face ea cu frunzele de la poartă. Am liniști-o spunându-i că am vorbit cu omul de serviciu de la noi, de la școală, Păduraru Ion, care o mai ajutase și în alte rânduri să le ia cu o căruță (chiar el se oferise). Ne urmărea buimăcită. Se vedea că avea nevoie de multă liniște și calm. I-am pus pe o măsuță, afară, câte ceva strâns din fiecare punguță și am plecat mai departe, spre centrul satului. Ne tot uitam la ceas să nu pierdem microbuzul, cu frica de a nu termina ce ne-am propus. O bătrânică din satul Gura Văii abia a împlinit 100 de ani. A apărut în presă, au vizitat-o cei de la Consiliul Local și acum noi. Ne-a arătat unde locuiește o altă bătrână din sat, de 80 de ani, Stan Maria, care a rămas cu ea, în bucătărioară până am terminat. O îngrijește fiul ei, tot bătrân. Imaginea bătrânii ne-a paralizat zumzetul pe care-l făceam din încântare, din tinerețea noastră. Tare bătrână… cu fața lividă, abia sprijindu-se, se uita într-un gol, lângă soba călduroasă. Un vas de sânge de la piciorul drept, înnegrit, se spărsese și sângera. Rana trebuia bandajată. Nu ne-am amestecat. Nu vroiam să fim mai incomozi decât eram. Am fost stăpâniți de un sentiment de milă mult, mult timp. Am pus pe o măsuță legumele și fructele aduse și am ieșit tiptil afară, lăsând doar trei fete să deretice. Restul, ne-am rătăcit în grădinuță unde am strâns vrejurile degerate ale roșiilor, am săpat câteva straturi, am plivit niște morcov și în două ore am terminat… Copiii se agitau și dădeau semne de oboseală. Își arătau unul altuia mâinele pline de pământ. Am plecat triști. Mai mult de atât nu putem face. Am lăudat copii și ne-am împrăștiat care încotro. Spre prânz se făcuse mai frig ca dimineață. Eu și colega mea, cu gândul la copii noștri, lăsați cu tăticii, eram totuși mulțumite că am putut ajuta măcar atât, cu forțele noastre. Dacă nu veneam deloc, acești bătrâni trebuiau, din pensia lor, să împartă banii la zilieri. Cu toate că sunt numeroși oameni, în toată puterea, care primesc ajutor social și ar putea face muncă în folosul acestor bătrâni nu se întâmplă nimic. Lunile trec, ei iau banii, mulți dintre ei ți beau sau îi fumează și lucrurile înțepenesc în mijlocul adevărului. Ne-au crescut cei ce au îmbătrânit iar noi îi uităm pentru simplul fapt că suntem în putere și ne pierdem în grijile noastre pe care le considerăm mai mari decât sunt. Suntem întregi, puternici, avem idei, tinerețe dar nu peste mult timp vom ajunge ca ei. Putem, oare, lupta să nu, rămânem antonim lor?
Prof. Mihaela Taranu
