Romani, ciocul mic!

Dintr-o data, romanii si-au descoperit vocatia de salvatori. Ca la un semn, sute si mii de voci, oameni de rand, autoritati sau televiziuni, au inceput sa strige in cor: “Salvati fetita din cusca!”.

Salvatorii au inceput sa se calce in picioare pentru a ajunge la fetita care e tinuta in cusca la Horgesti. Dar intrebarile apar de la sine: “Unde au fost oamenii si autoritatile in tot acest timp? De ce nimeni din sat, din comuna si din judet nu a observat situatia fetitei? Unde au fost vecinii, invatatorul, preotul, asistentul social, consilierii locali, primarul, prefectul? De ce a trebuit sa vina un italian pentru a le arata romanilor mizeria din propria curte?”.

Nu, romanul nu e nici salvator si nici fata umana nu are. E doar o isterie trecatoare, un circ tipic pentru romani. Adevarul e altul. Adevarul e ca romanii sunt plini de indiferenta, sunt nepasatori fata de semeni si nu sunt dispusi sa intinda o mana de ajutor celui aflat in suferinta. Iar spiritul comunitar e o sintagma fara sens in Romania.

Umanitate in Ungaria

Ca mai toti romanii care au apucat sa traiasca si in epoca de aur a lui Ceausescu, mi s-a impuiat si mie capul cu tot felul de povesti: cum ca romanii sunt cei mai buni din lume, cei mai harnici, cei mai cinstiti, cei mai curajosi…In timp ce despre altii, din alte tari, auzisem ca sunt barbari, ca sunt cruzi, ca sunt “mancatori de oameni”. Cea mai mare spaima din acest punct de vedere o aveam fata de unguri. Si totusi, prin forta imprejurarilor, am ajuns, in 1995, exact in Ungaria, mai precis, in Budapesta.

O intamplare neplacuta m-a facut atunci sa-mi schimb radical parerea despre unguri, dar si despre romani. Dupa ce am fost deposedat de singura suta de forinti pe care o mai aveam, si care mi-a fost furata de un roman in gara Deli, m-am mai si imbolnavit de pneumonie. Epuizat de boala, lihnit de foame, obosit de dormitul prin gari sau prin trenuri si stresat de faptul ca nu gasisem nimic de lucru, am simtit la un moment dat, in timp ce mergeam pe strada, ca ma parasesc de tot puterile si m-am temut ca o sa sfarsesc acolo, pe pamant strain.

Am lesinat si m-am prabusit pe trotuar, intr-o zona aflata langa Piata Moscovei. Dupa doar doua-trei minute, dupa cum am aflat ulterior, a sosit o ambulanta a Ordinului Maltez, o asociatie umanitara din Budapesta. Am fost dus la un spital de pe strada Danko, la numarul 9, unde am fost inconjurat de mai multi medici si asistenti. Mi-au facut tot felul de analize, mi-au dat niste pastile si mi-au facut niste injectii.

Gratuitati pe toata linia

Am stat vreo 10 zile in acel spital, unde am primit hrana si medicamente, fara ca nimeni sa-mi ceara vreun ban sau sa-mi faca vreun repros. Intr-un pat vecin se afla un batranel necajit, iar intr-o zi acesta a primit o portocala de la o asistenta. M-am uitat cu pofta la el si, spre surprinderea mea, am vazut cum rupe portocala in doua si cum imi intinde mie o jumatate.

Mi-am notat numele lui, il cheama Meszaros Mihaly, iar daca voi mai avea ocazia sa ajung in Budapesta, ma voi duce acolo, pe strada Danko, la numarul 9, si, daca il mai prind in viata, ii voi duce nu o portocala, ci o suta de potocale. Nu o pot uita nici pe sora Edit, de la spital, care s-a purtat foarte frumos cu mine, si nici pe Harghitai Szabolcs, de pe strada Karton, la care am ajuns mai tarziu si care m-a ospatat si m-a ajutat sa-mi trimit niste acte in tara, fara sa-mi pretinda nimic in schimb.

Fapt si mai uimitor, dupa externarea din spital, nu am fost abandonat de personalul medical. Mi-au dat o reteta si mi-au spus sa ma duc la o farmacie din zona statiei de metrou Gyongyosi, unde am primit medicamente gratuite; nu m-au costat absolut nici un ban. Cu o alta hartie m-am prezentat intr-un alt loc, pe Váci út 174, unde un medic ma examina zilnic, pentru a supraveghea vindecarea mea completa. Tot acolo puteam sa fac dus, sa-mi spal hainele si sa mi le usuc. Mi-au asigurat si cazarea, dormitoarele fiind tot pe Danko út 9, langa spital. In alte doua-trei locuri puteam sa mananc, fie hrana rece, fie mancare gatita. Toate au fost gratuite si nimeni nu mi-a reprosat faptul ca sunt din Romania.

Abia spre sfarsitului anului 1995, cand m-am intors acasa, la Onesti, dupa pribegii prin 9 tari europene, am constientizat adevarata diferenta dintre noi si altii. Mi-am imaginat atunci ce s-ar fi intamplat daca as fi lesinat pe o strada din Bucuresti. Probabil ca, mai intai, golanasii de cartier mi-ar fi furat ceasul, hainele, poate si pantofii. Apoi as fi fost, poate, zguduit de suturile date de vreun politist nervos, care m-ar fi injurat si m-ar fi facut betiv sau drogat. Sau poate vreun jandarm plictisit m-ar fi plesnit cu bastonul pe spate, spunand ca ma scutura de praf. Intr-un tarziu, poate as fi fost carat cu ambulanta pe la mai multe spitale, care m-ar fi refuzat rand pe rand, si cine stie pe unde as fi sfarsit, aruncat pe langa vreun tomberon de gunoi.
Abia atunci am realizat ca barbarii suntem noi, nu altii.

De aceea nu suport indiferenta in care putrezesc romanii, de aceea mi-e sila cand ei, cuprinsi de isteria colectiva, incep sa se bata cu pumnii in piept, pentru a arata ca sunt altfel. De aceea nu-i inghit pe cei care-si vad doar interesele lor, mai mult sau mai putin meschine, mai mult sau mai putin importante, fara sa le pese de cei din jur. De aceea le spun romanilor care nu au invatat sa fie oameni: Ciocul mic! Nu aveti ce cauta in Europa civilizata!

Florin TANASE

Adauga un comentariu

*