După o iarnă înţepată şi tremurat din rărunchi, ieşea, ici-colo, un soare anemic care ne făcea să sperăm la un pui de primăvară. După Crăciunul opulent venea iarăşi sărăcia. Se apropia postul de 40 de zile al Paştelui şi pentru pofticioşi venea ca o ameninţare.
Pe la începutul lui februarie fătau vacile nişte viţeii frumoşi, de nu ne mai dezlipeam de ei . Doamne ce bogăţie ne aduceau! Corasla. Fierbeam câte şapte – opt litri de lapte ca untul de galben şi două-trei zile nu mai aveam altă mâncare. Era delicioasă de ne lingeam pe bot. Luam calupii de coraslă şi îi savuram pe ascuns. Era dulce. Dacă o fierbeam prea mult şi devenea înecăcioasă stăteam cu paharul de apă lângă noi, dar tot nu ne opream.
Şi pe la jumătatea lunii începea „Săptămâna albă” sau „săptămâna brânzei”. Era harţi. Aş fi ţinut tot postul aşa. Era cea mai frumoasă perioadă a Postului Paştelui. De luni până duminică, toată familia se strângea de două ori pe zi (dimineaţa o cană de lapte băut în picioare şi un colţ de pâine sau o bucată de mămăligă rămasă de cu seară erau de ajuns)în jurul mesei rotunde din fier şi întindea cu sârg mămăligă moale, cu ouă moi, cu brânză grasă şi smântână, cu brânză sărată din butoi (de vacă sau de oi – tata avea mereu grijă să fie multă) peste care puneam o lingură de ulei. Era o nebunie. Se auzeau lingurile sunând în farfuriile de tablă şi nimeni nu vorbea. Nu rămânea nimic în ceaun nici când făcem lapte dulce sau chişleag cu mămăligă.
Şi cu paşi uşori veneau cele 40 de zile de post. Nu simţeam greul. Cumpăra tata câte cinci-şase tone de cartofi toamna şi când nu era acasă făceam scrijele pe sobă. Ne frigeam. Unii furau direct de pe plită şi se iscau certuri, dar ne amăgeam aşa. Unii se mai flocăiau că de! erau cartofi unui proprietar, şi ne cuminţea sora mai mare cu o bătaie zdravănă. La beci stăteau umplute două canistre cu gem de vişine şi abia aşteptau să fie deschise: una era aproape gata din Postul Crăciunului, cealaltă neîncepută. Pe rafturile din scânduri o cutie mare cu biscuiţi cu miere, drămuiţi după cum poruncea tata, dar mâncaţi după cum stăruia burtica noastră. Marmelada o mâncam goală – erau calupuri de câte cinci kilograme – unul pe săptămână. Şi tot pe rafturile alea magice, pachetele cu margarină Unirea. Toate ne ademeneau zilnic. Ne ascundeam unii de alţii ca să nu fim pârâţi şi mâncam pe îndestulate; uneori ne mai ciocneam şi cu alţi furăcioşi – în întunericul acela gros al beciului. Ce să mai! Şi turte… Câte mai coceam pe plită şi ce bune erau!
Zilele se măreau cu repeziciune şi era loc de treabă. Tata – furnica – se bucura şi îşi freca mâinile. Nu prea îi plăcea iarna cu hibernatul ei, cu gălăgia din casă. Aştepta să adormim ca să-şi găsească puţin liniştea şi să se roage. Unele zile erau cu dezlegare la peşte:frumoase zile. Cumpăra tata câte cinci-şase kilograme de macrou şi cu mămăligă şi usturoi lingeam farfuriile. Era atât de bun că nu ne săturam niciodată. Nu rămânea nimic. Uneori mai primeam pomană de la vecini şi cine nu era atent nu mai găsea decât oasele.
El cu grijile , noi cu şotiile. Când toate urmele zăpezii se topeau în misterul iernii începeau muncile istovitoare la câmp. Prima: tăiatul la vie; neapărat înainte de Paşte că ieşeau ochii (adică apăreau mugurii) şi nu trebuia să pierdem vremea. Vântul de primăvară nu prea ne era prieten. De la Podu Turcului, unde locuiam, până la Lehancea, unde era casa părintească şi desigur via, erau vreo doi kilometri, pe deal. Ne intra vântul peste tot. Firavi cum eram ne mai bătea şi vântul…
Pe la şapte tata ne trezea.
Casa era ca un cămin: un hol îngust de încăpeau doi de-alde Dorin, de o parte trei dormitoare şi de cealaltă o bucătărie mică, un dormitor de curat şi baia. În prima cameră: Ion, Ilie şi tata, în cea de-a doua – camera celor mici (Ela, Fili, Elisei, Ana, Moise, Paki, Beti) şi mama; a treia – camera fetelor: Cristina, Maria, Mihaela şi Gabi. Furnicarul funcţiona doar dacă nu eram toţi acasă. De spaţiu nu prea puteam vorbi.
Şi cum spuneam, tata se trezea cu o grijă: să mergem toţi la tăiat la vie. Vocea i se auzea din cpătul holului. Deschidea câte o uşă şi ţipa: – Hai Ioane! Hai Ilie! Hai că e târziu!
Mergea la a doua cameră: – Hai, femeie! Scoală! Pune de mâncare la copchii să plecăm!
Nici mama nu se grăbea: Ela, mezina, mai vroia să mai tragă din ţâţă oleacă. Vocea se mai auzea şi la ultima cameră, încă o dată. Nu era gata treaba. Nimeni nu se ridica din pat – poate Ilie care era prin clasa întâi că era el mai harnic din fire…Se ducea bietul tata şi dădea mâncare la porci, la vaci, le mulgea, deschidea găinile şi le arunca grăunţe. Se întorcea iar în casă. Bodogănea.
Toată lumea visa cât este de harnică (de-adevăratelea). Eu o păţeam frecvent: după ce vocea nu se mai auzea , mă întorceam pe partea cealaltă şi visam că mă spăl, că îmi iau foarfecele de tăiat la vie şi că mă încalţ. Apoi o mână hotărâtă îmi trăgea plapuma de pe mine şi iar se apuca de ţipat- tata. Într-un final plecam toţi, grămadă, înşiruiţi ca indienii. Cei mai mici în căruţa trasă de două vaci slăbănoage şi cei mai mari pe jos. Ăi mai harnici o luam înainte. Noi, fetele mai mari aveam un dram de ruşine din cauza grupului ciudat care se întinde de-a lungul drumului şi măream pasul constant ca să ne îndepărtăm. În douăzeci de minute eram la deal. Cei mai mici (ăştia de 4, 6, 8 ani) cărau hălăciuga (vrejurile de vie) la capătul rândului, iar ceilalţi tăiau la trei ochi. Câţiva nu ştiau să taie şi mama avea răbdare să-i înveţe. Era muncă grea pentru că plecam când terminam, chiar dacă se însera… şi aveam mâinile scrijelite. Era multă vie, nu glumă. (În unii ani, nu ne duceam la timp, se lua tata cu trebuile şi nu ne pornea când dădeau ochii la vie. Era probabil după Paşte, căci găseam lăstăraşii mari şi îi mâncam cu o poftă…; aveau un gust acrişor- demenţial.) Ne apropiam de penultima săptămână a Postului Paştelui. Toate ţoalele trebuiau spălate – erau aşa de murdare… Văruiam dormitoarele şi tulpinile vişinilor. Alţi pomi nu aveam. Avusesem un păr, ca din „Fata babei şi fata moşneagului” , dar se uscase.
Mama, în camera ei unde erau pişorcoşii avea muuultă treabă. Acolo saltelele erau din paie şi trebuiau schimbate an de an, uneori şi toamna. Tata aducea paie curate şi din material de iută ne apucam de cusut. Era un chin – o zi întreagă munceam în camera asta şi ăştia mici nu aveau astâmpăr. Spălam geamurile, duşumeau, aşternuturile. Şi după ce terminam, aşa cum ne pricepeam noi, rămâneau de spălat hainele – alt chin. Afară, în curte, pe chirostii, un ceaun , mânat de un foc iute şi nervos, încălzea materia primă – apa. Mama scotea afară o balie în care punea leşie de la săpun. Ne strângea în jurul ei şi , după vârstă, ne dădea câte o cârpă să o morsocim acolo. Ultima mână era la mama. Repede apa era neagră. Schimbam câteva ape. Ni se încreţeau mâinile. Mama făcea răni la încheieturi pentru că nu aveam zolitor. Întindeam rufele pe unde apucam – sârmele nu mai erau de-ajuns. Într-un final, cu „Doamne ajută!” terminam şi răsuflam uşuraţi.
Intram uşor, uşor în Săptămâna Mare. Venea chinul cel din urmă: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Tata stabilea o oră, după-amiaza şi biserica se umplea de băbuţe. Canonul era pentru cei care ţineau postul şi trebuiau să se împărtăşească. Ţinea vreo două ore jumate. Pentru noi era plictisitor: trebuia să stăm în genunchi atâta timp, nemişcaţi, cuminţi, să spunem „Doamne miluieşte” de patruzeci de ori, sau „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !”. Uneori ne lua somnul. Tata avea un fel de a citi care ne amuza: începea cu voce tare şi treptat, până la finalul enunţului abia se mai auzeau cuvintele, totul devenea o şoaptă; dintr-odată iarăşi ridica tonalitatea vocii şi ne făcea să tresărim. Din când în când auzeam: – Moise, „Doamne miluieşte” de patruzeci de ori! Sau: – Ioane, „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !” Sau: – Mihaelă, Crezul. Cu voce tare!
Şi uite aşa, printre gene închise, pace şi atmosfera unică de linişte ne rugam să ni se ierte păcatele – că multe mai aveam noi copiii… Şi nu se terminau toate aici. Trebuia să ne mărturisim păcatele la părinte – adică la tata. Ne scotea pe toţi din biserică şi intram câte unul. Lăsam, mai întâi băbuţele şi când trebuia să intrăm noi, aşa ne mai înghionteam cu : „Du-te tu!” încât pe mama o pufnea râsul. Timpul se oprea în loc pentru că după Mărturisire urma canonul – adică pedeapsa: „Să faci cinzeci de mătănii dimineaţa şi seara şi să o asculţi pe mă-ta. Să nu îi mai baţi pe fraţii tăi că e păcat. Să nu lipseşti de la Sujba Învierii! Şi abia aşteptam să spună rugăciunea de iertarea a păcatelor ca să o ştergem acasă: „ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu…” şi vocea lui devenea o şoaptă tainică şi auzeam apoi mai tare: „pentru că Tu ai zis, Stăpâne: câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” şi iarăşi încet, şoptit: „…acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” . (Tare aş vrea să aibă loc o minune şi să o aud astăzi, iarăşi. Dumnezeu să-l ierte! Că a plecat prea devreme…) Făceam cruce şi plecam cu capul în jos şi simţeam privirea lui cum ne conducea până la pridvor, unde se pregătea următorul. Afară – interogatoriu: „Ce te-a întrebat?, „ Ce canon ţi-a dat?” Râdeam şi nu ne spuneam nimic. Abia seara aflam unii de la alţii de pedepsele primite.
Unic. Era o atmosferă unică şi timpul tot trecea. În Săptămâna Mare mergeam zilnic, la ora şapte la Denii, cântările despre suferinţa Mântuitorului, despre trădarea lui Iuda, despre stările apostolilor… Era aşa de bogată în emoţii fiecare seară, încât ne atrăgea ca un magnet. Şi cântările … divine. Apoi, între timp, venea şi timpul celorlalte: trebuia să facem cozonacul, pasca, ouăle, prăjiturile, salata boeuf , care nu lipsea de la aşa zile de sărbătoare, ciorba de miel, cocoş, ied sau viţel (depinde ce se tăia) şi veşnicele sarmale din foi de viţă şi varză. (Tata alegea mereu din oală sarmalele în foi de varză; îi plăceau la nebunie, după atâta post şi rugăciune , nici nu le mai mesteca.)
Apărea însă o mare belea – tata. An de an se trezea în vinerea mare, când plănuiam să facem păştile şi cozonacii, să mergem la pus fasolea în pământ – gândea el că pământul e plin de apă şi e prielnic încolţirii, că veneau atâtea sărbători şi slujbe şi nu mai avea timp, că începea şcoala… Nu ştiu ce îl pălea – oricum nu era cale de a da înapoi. Şi nu puneam un kilogram , ci o jumătatea de sac; nu acasă, ci în câmp. Plecam toţi, ca să terminăm repede treba (Şi el trebuia să-şi facă multe rugăciuni – ore în şir se închidea în camera lui şi se ruga.) Ne dădea la fiecare câte o pestelcă cu buzunare, un kilogram de boabe , două, trei rânduri de porumb , printre care trebuia să facem cuiburile şi : „La treabă!” Niciodată, deşi ştim la perfecţie lecţia, nu plecam de lângă ele până nu ne spunea: „Trei – patru la cuib! Nu mai mult! Auzi!”. Tare mai era haios.
Ei! Şi terminam noi târziu. Pierdeam o jumătate de zi: cu pornitul de acasă, cu drumul de vreo jumătate de oră dus şi una întors, cu munca propiu-zisă. Ajungeam acasă obosiţi. Ce cozonac? Totuşi ajunşi acasă mâncam iahnie de fasole sau tocăniţă de cartofi şi uşor ne apucam de treabă. Curaţam nucile, cerneam făina, alegeam brânza cea mai bună, aduceam ouăle şi toate prindeau formă. Mama frământa întru-un lighean uriaş şase-şapte kilograme de cozonac, le lăsa la dospit şi uita de aluat pentru că trebuia să mergem la Prohod – vecernia zilei de sâmbătă. Nimeni nu trebuia să lipsească. Noi abia aşteptam . Sunt cele mai înălţătoare cântări din an, care înseamnă slujba de înmormântare a lui Iisus şi care cuprinde în sine bogăţie şi duioşie. Tata ne organiza în trei grupuri: două în strane şi una în mijlocul bisericii. Ne dădea cărticele cu Prohodul şi cântam fiecare câte o strofă. Ne întreceam la cântat: cât mai tare. Biserica era mereu plină.
Coptul se termina în mijlocul nopţii. Unii cozonaci se rumeneau mai tare, alţii rămâneau cruzi la mijloc, alţii se ardeau cu totul de-i curăţam cu cuţitul. Ce mai , ca la noi la nimenea! Între timp vopseam ouălele. Curăţam ceapa ( multă ceapă… pentru toată mâncarea de a doua zi)şi apoi fierbeam foiţele cam o oră. Se colora apa încetul cu încetul, până devena de un roşu închis. Puneam oţet în acea apă şi apoi câte zece ouă, zece minute. Le scoteam apoi pe ziar şi le ungeam cu grăsime ca să lucească. Nu fierbeam multe… cam o sută. Păi se strângeau atât de multe la beci, în cofraje, în timpul postului că nu aveam ce face cu ele. Unele erau şi stricate(na! de patruzeci de zile), dar le descopeream când le mâncam. Ce mai conta! Câteva dintre ele, vreo treizeci, aveau un regim special. Căutam ciorapi subţiri, rupţi (nu că am fi avut vreo pereche întregi), îi tăiam. Pe cei mici îi trimiteam după stevie, pătrunjel, frunzuliţe răsărite de curând. Le puneam pe ou, îl înfăşuram cu ciorapul şi îl legam cu sfoară, apoi următorul… După ce fierbeam şiragurile cu astfel de ouă, abia aşteptam să le desfacem să vedem urmele frunzuliţelor pe ele.
Sâmbăta era cea mai obositoare zi. Noi, fetele şi mama, coceam dis-de – dimineaţă nuci din aluat fraged. (Cumpărasem o formă din aluminiu de la ţigani şi la fiecare sărbătoare – nuci.) Apoi le umpleam cu miez de nucă, amestecat cu lapte, cacao, zahar şi arome. Le dădeam prin zahar pudră şi le dădeam la beci. Erau bune abia a doua zi, când se frăgezeau. Nu ne era frică de dispariţia lor pentru că nimeni nu se înfrupta , deşi ne curgeau balele. Făceam apoi umplutura de sarmale şi ciuciuleam la ele de păreau că nu se mai termină. Târziu, după opt seara terminam totul şi pregătem carnea pentru friptură – introdusă la cuptor în timpul nopţii. Făceam baie ca să intram curaţi în biserică şi cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii, gătiţi mergeam la slujbă. Toţi în strană.
După ce luam lumină abia aşteptam să cântăm „Hristos a înviat!” din suflet, până răguşeam. Dar, erm copii şi moş Ene nu ştia de Înviere. Moţăiam cu capul pe scaune, mai tresăream , din când în când. Când tata dispărea în altar mai dispăream şi noi pe acasă ca să gustăm din bunătăţuri, nu toţi, mai rămâneau ceilalţi de amăgeală (da, doar tata nu ne număra) Ni se topeau toate în gură… Ne umflam cu de toate, mai luam şi în mână şi ne întorceam în strană. Când ne întorceam, se furişau ceilalţi. La patru dimineaţa se termina slujba şi luam anafură. Noi mâncasem. O ascundeam şi o luam dimineaţă când ne trezeam şi ziceam: „Dă Doamne, să fie în loc de Sfânta Împărtăşanie şi spre viaţa de veci . Amin.” Pe drum de la biserică până acasă făceam cinci minute. Ieşiţi de la căldura din biserică făcută de trupurile oamenilor şi de flăcăruia lumănărilor, ne reveneam din starea de amorţeală şi ajunşi acasă făceam o mămăligă mare , scoteam friptura de la cuptor, salata boeuf , sarmalele şi mâncam de ne pocneau burţile. Stăteam de vorbă până apărea soarele. Nu ştiu dacă la fel era la toţi, dar pentru noi era atâta împlinire, atâta bucurie, atâta tihnă , încât nu mai trebuia nimic. Şi la unsprezece trebuia să ne trezim din nou, cu ochii cârpiţi de somn, să ne spălăm cu apă, ou roşu şi bănuţ. Mama ne spunea că , odinioară, creştinii puneau într-un lighean un ou roşu şi o monedă de argint, peste care turnau apă neîncepută. Noi păstram datina de a ne spăla, punând apă, ou roşu şi un bănuţ într-o cană, cu apă de la fântână. Mama ne scotea pe prispă, în spatele casei şi ne spunea la toţi:”Să fii sănătos şi obrazul să-ţi fie roşu ca oul!”. Apoi plecam la slujba de Înviere a doua când Mântuitorul s-a arătat ucenicilor. Nu dura mult şi după-amiaza, de fiecare dată, plecam la pădure cu minge, cu ouă, vin, pască şi jucam volei. Mama era în mijlocul nostru. Tata nu mergea niciodată cu noi, săracul de el, îl ajungea oboseala. Ne mai întâlneam cu câte o femeie şi o lăuda pe mama: – O! Săru-mâna, cucoană preoteasă. Să nu vă recunosc. Aţi întinerit printre copii. Ce-au mai crescut…! Şi mama era mândră şi începea să plângă, ca de fiecare dată, de altfel. Uşor, uşor zilele sfinte treceau şi mirajul se topea pentru că veneau muncile la câmp, istovitoare şi interminabile, în care trebuia să măsurăm toate hectarele cu hârleţul, sapa sau lopata. Şi le luam ca atare. Aşteptam duminicile cu o nerăbdare frenetică şi ne bucuram, cu naivitate de fiecare moment.
Prof. Mihaela Ţăranu, Şcoala Gimnazială Letea Veche
