Agresiunea statului asupra proprietăţii şi intimităţii individului

Cred că a venit momentul efectuării unor dezbateri  pe tema imixtiunii statului în propietatea şi intimitatea noastră. El a intrat brutal, fără oprelişti, ultimii ani în viaţa noastră,  pretinzând că ştie mai bine decăt noi cum trebuie să ne protejăm de eventuale riscuri, ca cele legate de boală, de accidente, de sărăcie, şomaj ori bătrâneţe. Dar nu ne dă şi o garanţie, că el nu asigură mai prost, decât putem s-o facem noi. Nimeni până acum nu a putut argumenta, de ce nu ar fi mai bine să îl lăsăm pe individ să se acupe singur de bunăstarea sa, de sănătatea sa, de bătrâneţea sa. Păi statul până acum a demonstrat că pe zi ce trece, serviciile sale administrative, sociale, sunt din ce, în ce mai greoaie, mai scumpe şi mai proaste din punc de vedere calitativ. A demonstrat că nu este capabil să se ocupe corespunzător de educaţie, de sănătate, de bătrâni ori de copii. Şi dacă o face, o face cu costuri foarte mari. Iar fenomenul corupţiei legat de aceste servicii capătă dimensiuni astronomice. A demonstrat-o în zona serviciilor sociale, unde intervenţia lui a dus la prăbuşirea fondului de pensii, cândva excedentar. Intervenţia lui aici, în guvernarea Boc –Băsescu, la coborât la cea mai mică cotă de încredere. Intervenţia brutală, agresivă în propietatea şi intimitatea noastră a creat o neîncredere foarte mare în viitorul capacităţi lui menegeriale. Agresiunea fără oprelişti a statului în propietatea unora, pentru a favoriza pe alţii, nu mai ţine de conceptul statului social. Inventarea peste noapte a unor pensii sociale de 350 lei, pentru indivizi care au stat toată viaţa cu dinţii la soare, nu au muncit nicăieri, au văndut seminţe pe lângă stadioane ori cinematografe, au frecat arcuşul pe la nunţi şi botezuri, ori au făcut cu ciocanul cazane de ţuică, este mai mult decât o măsură discriminatorie. Este abuzivă pentru că au luat din contribuţiile unora micşorând fondul de pensii celor care au fost solidari social, să le dea şi altora care nu au considerat niciodată că trebuie să fie solidari cu cei care au muncit în trecut. Ce au făcut Boc-Băsescu nu mai ţine de statul social, pentru că nevoia de a fi solidar social, trebuie să acţioneze în dublu sens. Este normal ca statul social aşa cum este definit în Constituţie, să facă ceva pentru aceştia care au tăiat de-a lungul vieţii, frunze la graţioasele patrupede. Pentru ăştia care nu au ştiut niciodată ce înseamnă  solidaritatea, statul trebuie să facă ceva, dar să nu bage mâna  abuziv în buzunarele celor care au trudit. Da, poate să facă sanatorii şi cămine, pentru bolnavii şi bătrânii care nu au muncit la tinereţe, ci au cântat spărgând seminţe precum greierele lângă furnică. E chiar necesar şi mult mai civilizat, pentru că într-o societate care se respectă, prevenţia împotriva răspândirii bolilor nu trebuie neglijată. Nici statul ceauşist care a emis o lege privind încadrarea tuturor celor apţi în muncă, nu a reuşit să-i convingă pe aceştia că trebuie să fie solidari social. Mulţi au eludat această lege, pentru că s-au simţit mai bine aşa. Şi atunci de ce nu ar fi mai bine să-i lăsăm pe fiecare să-şi hotărească soarta? Ce ne dorim să avem în cap, sau deasupra capului, ţine de modul cum percepem fiecare fericirea, viitorul. Sunt unii care se simt fericiţi numai cu pământul de sub piciore, iar ca acoperiş deasupra capului, vor să aibă doar cerul liber. Şi atunci de ce atentezi la propietatea unora care au ales să aibă o pensie la bătrâneţe. De curând un politician necopt, pe nume Papahagi, probabil din cauza studiilor făcute pe alte meleaguri, fiind perceput băiatul profesorului, nu prea cunoaşte el cum au stat treburile în comunism. A afirma pe un post de televiziune, că ăştia care  au vândut seminţe  toată viaţa pe lângă stadioane, nu au avut posibilităţi să muncească în România lui Ceauşescu, din care cauză au rămas fără pensii. De aceea Boc le-a făcut pensii şi lor din agoniseala altora. L-am crezut ca pe orice copil mic care nu ştie mai nimic. Astăzi ne dăm de ceasul morţii să le majorăm acestora pensiile cu un procent mai mare decât  celorlalţi pensionari. Păi dacă statul este aşa bun cu mine, de ce să-mi întemeiez o familie,  să mai cresc şi ceva copii? Când pot să trăiesc clipa, momentul, consumând totul într-o manieră egoistă. De ce să fiu solidar cu altul, dacă oricum statul se va ocupa  de mine la bătrâneţe? Poate nu întâmplător majoritatea care lucrează pe schelele din şantierele de contrucţii, acceptă atât de uşor înscrierea în cărţile de muncă a unui salariul minim pe economie, care nu bate cu cel de pe fluturaş. Dacă ăsta este statu social înţeles şi administrat de guvernanţi în ultimii 20 de ani, înseamnă că nu-i statul acela pe care ni-l dorim. Nimeni nu  doreşte un stat agresiv, brutal care-ţi intră în casă şi îţi taie din pâinea pusă de tine pe masa copiiilor, obtinuţă cu trudă şi sudoare, să le dea şi puturoşilor? Nu cred că este corect ca cineva, chiar şi statul, să atenteze la bunăstarea mea pentru a crea o bunăstare medie şi o egalitate de şansă înţeleasă greşit drept egalitate între indivizi dotaţi inegal de la natură. De ce numai românii să traducă în relitate proverbul? „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea. Cine stă şi leneveşte are tot aşa.Statul trebuie să asigure în societate diversitate, competiţie şi stimulare. Fără aceste soluţii, motorul societăţii se gripează .   

Col.(r)  Constantin Nour

Adauga un comentariu

*

Current ye@r *