Obiceiuri de Anul Nou

an-nou.jpgObiceiurile de Anul Nou sunt foarte diversificate, fapt care poate fi observat din simpla lor enumerare: colinda, clopoÅ£elul din ajun, buhaiul din seara zilei de ajun, capra din Fundu Moldovei, semănatul – echivalentul sorcovei – reprezintă tot atatea manifestări, tipuri de relaÅ£ii existente în grup, cu repertorii distincte ce se transformă în grandioase spectacole populare, antrenand ca ÅŸi în alte ocazii întreaga colectivitate. Caracteristica majoră a acestor sărbători la romani o constituie repertoriul lor neasemuit de bogat în datini ÅŸi credinÅ£e, în realizări artistice literare, muzicale, coregrafice, mimice ÅŸi dramatice.

Un alai de buhai este alcătuit de regulă din: urător cu clopoÅ£el, 1-2 pocnitori din bici, 3 persoane cu buhaiul – unul Å£ine, unul trage ÅŸi al treilea dă zăpadă la cel care mulge buhaiul, caÅ£iva fluieraÅŸi, cateva capre ÅŸi un cerb, urs ÅŸi ursar, mire ÅŸi mireasă, moÅŸ ÅŸi babă, cioban la capre, înainte de război era ÅŸi un negustor la capre, drac ÅŸi Å£igani. Toate aceste personaje vor structura un spectacol pitoresc care debutează cu urătura mare a buhaiului, rostită la fereastra gospodarului după prealabila întrebare „PrimiÅ£i cu buhaiul?”
Buhaiul propriu-zis este alcătuit dintr-o bărbanţă desfundată la care se potriveşte la unul din capete o piele proaspătă de caine bine întinsă, prin mijlocul căreia se va scoate un smoc de păr, din coadă de cal, degresat, care prin tractare uniformă va emite un sunet profund asemănător răgetului unui taur. Pe acest fond sonor se suprapune melodia fluierelor pentru buhai (melodie specifică urăturii şi care are aspect de doină, existentă doar în zonă), împreună alcătuind acompaniamentul urătorului.
Plugusorul – Alaiul plugusorului

Datina plugusorului prezinta un fapt istoric mitizat : opera imparatului Traian (Badita Traian), care extinde la maximum agricultura in Dacia cucerita, ce trebuia sa devina granar al Imperiului roman. S-a spus ca Plugusorul reprezinta sinteza unui tratat, de agronomie folclorizata. El este o legenda mitica transpusa in versuri, care exalta meritele agriculturii „intensive” romane a graului, in locul meiului ce domina in cultura cerealiera la daci la inceputul erei noastre. Plugusorul releva deci un rit de restructurare si indatinare a culturii graului la daco-romani. Plugusor, datina prin excelenta agrara, si este evidentiata de recuzita plugusorului (plug, bici, clopote, buhai), de elementele din scenariu (marcarea in mod simbolic a unei brazde) dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decat o descriere hiperbolizata, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Plugusorul este pornit de catre copii care, in preajma amiezei, in ziua de 31 decembrie, incep a umbla pe la case, rostind uraturi de bun augur si primind in schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani. Noaptea, alaiul plugusorului este amplificat de cetele de feciori care umbla pe la casele unde sunt fete de maritat sau pe la rude.
In partea introductivă apar uneori prezentări fanteziste ale plugului:
La bun şi la rău,
Să umble şi plugul meu,
Că de-un an de zile
Aşteptăm Sfantul Vasile.
Sfantul Vasile a venit,
Să ne daţi ce-aţi juruit.
Unde strigă-n gura mare
Să oprească plugu-n vale,
Pană cand le iese-n cale
O fată cu gura mare,
La urechi cu cercei,
La grumaz cu zurgălăi,
Mai manaţi, măi!
Viorei şi clopoţei,
Ia, mai îndemnaţi, flăcăi,
Şi mai daţi cu biciu-n boi!

Feciorii, de obicei, cand urează la gospodăria părinţilor fetei de măritat, construiesc formule echilibrate şi pline de curtoazie, întrucat fata de azi va fi nevasta de maine:
Dumneata, gospodină de casă,
Ia, poftim pan’ la fereastră
Şi nu sta aşa mahnită,
Că nu ţi-i copila urată.
Momentul cel mai spectaculos în urătură rămane finalul.
Noi nu umblăm
Prin ţinutul vostru
Din bun capul nostru,
Că din moşi-strămoşi au umblat
Åži-au urat
Dar au şi căpătat:
Vaci cu viţei,
Oi cu miei,
Poarce cu purcei,
Gaşte îngrăşate
Şi găini împerecheate!
In Fundu Moldovei circulă formule foarte diverse care pleacă de la faptul că urătorii nu sunt „de sat”, avand cale lungă de bătut:
Suntem de la Ciuca-Muca,
Unde-i mămăliga cat nuca
Şi-o păzesc doisprezece cu măciuca;
De vrei să iei o fărămătură,
Te-ating cu-o despicătură,
Di-ţi sar tăţi dinţii din gură.

Personalitatea interpretului, care se adaptează la situaÅ£ii diferite cu dezinvoltură, este evidentă, mai cu seamă la urătorii gospodari, care alcătuiesc cele mai izbutite „partii” de urători, întrucat scopul final al manifestării constă în afirmarea robusteÅ£ii trăirilor emoÅ£ionale, generate de sărbătoarea Anului Nou ÅŸi a Sfantului Vasile, aÅŸteptate cu deosebită plăcere de întreaga comunitate.
Urăturile copiilor sunt mai simple şi mai lineare, practic ele nefiind interpretate, ci mai ales debitate de căpitanul alaiului de urători, presat de timpul care trebuie să-i ofere un număr cat mai mare de gospodării urate, ceea ce duce la o faimă imposibil de egalat pe moment.
Imediat este punctat jocul caprelor ÅŸi al cerbului. Umblatul cu capra – acest obicei tine, de regula, de la Craciun pana la Anul Nou. Mastile care evoca la Vicleim personaje biblice sunt inlocuite aici de masca unui singur animal, al carui nume variaza de la o regiune la alta: cerb in Hunedoara, capra sau turca in Moldova si Ardeal. In Muntenia si Oltenia, capra e denumita „brezaia” (din cauza infatisarii pestrite a mastii) si obiceiul se practica mai ales de Anul Nou.
Capra se alcatuieste dintr-un lemn scurt, cioplit in forma de cap de capra, care se inveleste cu hartie rosie. Peste aceasta hartie se pune o alta hartie neagra, marunt taiata si incretita in forma parului. In loc de aceasta se poate lipi si o piele subtire cu par pe ea. Pe ceafa are patru cornite, frumos impodobite cu hartie colorata, pe care se afla insirate siraguri de margele sau hurmuzi. In dosul coarnelor se afla o oglinda care rasfrange foarte mandru lumina de pe la casele unde intra capra noaptea. In cele doua falci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se misca in jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falca este imbracata la fel ca si capul. Sub ceafa este o gaura in care se pune un bat lung de un cot, de care se tine capra. De partea de dinaintea falcii de jos se afla atarnat un clopotel, iar de partea de dinapoi se afla legata o sarma. Masca este insotita de o ceata zgomotoasa, cu nelipsitii lautari ce acompaniaza dansul caprei. Capra salta si se smuceste, se roteste si se apleaca, clampanind ritmic din falcile de lemn. Un spectacol autentic trezeste in asistenta fiori de spaima. Mult atenuat in forma sa citadina actuala, spectacolul se remarca mai ales prin originalitatea costumului si a coregrafiei. Cercetatorii presupun ca dansul caprei, precum si alte manifestari ale mastilor (caiutii – feciori travestiti in crai, turca – masca de taur), intalnite in satele romanesti la vremea Craciunului provin din ceremoniile sacre arhaice inchinate mortii si renasterii divinitatii. Lăicerul va fi împodobit cu năfrămi ÅŸi fragmente de oglinzi, coarnele cu canafi de lană colorată, beteală, clopoÅ£ei, zurgălăi. Cerbul ridică aceleaÅŸi probleme de construcÅ£ie, cu singura deosebire că în loc de coarne de căprior se vor folosi coarne de cerb, iar spaÅ£iul de împodobit al coarnelor fiind mai mare, elementele folosite în decorare vor avea dimensiuni corespunzătoare, fiind folosite uneori chiar ÅŸi panglicile colorate. Åži caprele ÅŸi cerbii trebuie să aibă pe lăicer năfrămi. FluieraÅŸii interpretează jocul caprei, ciobanul, avand în mană o botă, va dirija jocul acestora adresandu-le strigăturile:
Pe munte cu florile
Pasc ciobanii caprele.
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa,
La stanga ÅŸi la dreapta.

Vine cerbul de la munte
C-o steluţă albă-n frunte.
Frunză verde baraboi,
Hai să mergem înapoi.

Bine-i ÅŸade caprei mele
Cu cercei şi cu mărgele.
Astă capră-i năzdrăvană
Cu lăicer şi cu năframă.

Frunză verde şi-un harbuz,
Ţine, capră, capul sus!
Åž-apoi verde lemn sucit,
Jocul nostru s-o gătit.
Strigăturile la acest joc variază în funcţie de interpret.
Urmează apoi un dialog între cioban şi negustor în legătură cu vinderea unei capre.
Finalul spectacolului va include o suită de dansuri improvizate pe tema ceremonialului nupÅ£ial – mirele ÅŸi mireasa – pe tema bătraneÅ£ii, moÅŸul ÅŸi baba urmand apoteotic dansul măştilor propriu zise după melodia De trei ori pe după masă. ÃŽn acest timp se creează o atmosferă de umor sănătos datorită mascaradei celorlalÅ£i mascaÅ£i care intervin în crearea unor relaÅ£ii specifice cu privitorii conform măştilor pe care le reprezintă: Å£iganca va prescrie leacuri ÅŸi va ghici viitorul pe baza unor percepte nu tocmai ortodoxe, Å£iganul joacă Å£igăneasca simuland munca sa la nicovală, beÅ£ivul îşi va etala farmecele personale, personajul malefic – dracul – va provoca încurcături, mirele ÅŸi mireasa merg la peÅ£it la moÅŸul cu baba, improvizand o parodie de peÅ£it ÅŸi de nuntă. Gazda va cinsti întregul alai, oferind ÅŸi o sumă oarecare de bani, care la destrămarea formaÅ£iei, va fi împărÅ£ită echitabil tuturor membrilor.

Cerbul simboliza, in mitologia populara romaneasca, puritatea si dreptatea iar la vechii traci era simbolul soarelui. In cadrul obiceiurilor de Anul Nou, impresioneaza fastuozitatea personajului. Asemanator mastii de capra, masca de cerb se compune tot din cap sculptat in lemn, ce are un maxilar mobil (clampanitor), si trup realizat dintr-un covor sau laicer, ornate cu naframe. La prima vedere te impresioneaza aspectul general al acestui personaj, cu herbul mastii (alcatuirea coamelor) si impodobirea capului cu diverse materiale stralucitoare. In sate exista unii oameni specializati in impodobirea cerbului, iar altii in jocul acestui animal. Jocul cerbului este structurat dupa modelul caprei, cu o pantomima exuberanta si plina de virtuozitate. Cerbul este inconjurat de „mosnegi si babe”, de muzicanti si dansatori fara masca, imbracati in frumoase costume populare. In majoritatea satelor bucovinene, cerbul apare ca o ceata individuala, nefiind contaminat cu alte personaje zoomorfe mascate. Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi intalnite in satele Fundu Moldovei, Baia, Valea Moldovei. Satul Corlata exceleaza atat prin fastuozitatea acestui personaj, prin eleganta jocului si, mai ales, prin colindul de cerb, cea mai veche forma de astfel de colind din intreg spatiul bucovinean.
Umblatul cu ursul
Spre deosebire de Capra, aceasta datina e intalnita doar in Moldova, de Anul Nou. Jocul ursului, o prezenta la fel de agreata in obiceiurile de Anul Nou in intreg spatiul romanesc dar mai ales in Bucovina, se practica si astazi in majoritatea satelor. Cultul ursului este mostenit de la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Pregatirea mastii – costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.
Ursul este intruchipat de un flacau purtand pe cap si umeri blana unui animal ucis, impodobita in dreptul urechilor cu ciucuri rosii. Alteori, masca este mai simpla: capul ursului se confectioneaza dintr-un schelet de lemn acoperit cu o bucata de blana iar trupul dintr-o panza solida, astfel ornata incat sa sugereze perii maronii caracteristici.
Masca este condusa de un „Ursar”, insotita de muzicanti si urmata, adesea, de un intreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil in rolul „puiului de urs”). Atatata de ursar ( „Joaca bine, mai Martine,/Ca-ti dau paine cu masline”), in rapaitul tobelor sau pe melodia fluierului, tinandu-si echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormaie si imita pasii leganati si sacadati ai ursului, izbind puternic pamantul cu talpile. Jocul sau trebuie sa fi avut, la origine, rolul de a purifica si feriliza solul in noul an. Reprezentatia se incheie cu obisnuitele urari adresate asistentei.

Ingropatul Anului Vechi – Revelionul

Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul, si a timpului calendaristic cu care se confunda, in noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Timpul obiectiv, care curge spre infinit, liniar si fara intoarcere, este oprit, dupa 365 de zile, si intors, precum ceasornicul, de la inceput. Intoarcerea simbolica a timpului in noaptea de Revelion a fost asimilata cu moartea divinitatii adorate, iar reluarea numarului zilelor cu nasterea acesteia.
Impreuna cu divinitatea, timpul se naste anual, intinereste, se maturizeaza, imbatraneste si moare pentru a renaste dupa alte 365 de zile. Ideea innoiri timpului supravietuieste in Calendarul popular unde sfintii sunt tineri, maturi si batrani, dupa sansa sau nesansa avuta la impartirea sarbatorilor.
La cumpana dintre ani, in satele romanesti te intampina o atmosfera unica, de intensa traire emotionala care, de cele mai multe ori, reflecta o realitate cotidiana, legand punti nevazute intre om si cosmos, intre om si mediul inconjurator, intre om si semenii sai. Anul Nou este sarbatorit pe mai multe planuri, datinile si obiceiurile specifice momentului derulandu-se atat in intimitatea casei cat si in spatii deschise, in centrul satelor.
Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de seceta pe baza unui asa – numit calendar din foi de ceapa. La intocmirea acestuia se proceda astfel: in noaptea de ajun se taiau parti egale dintr-o ceapa, cojile astfel obtinute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sarii pisate in cantitati egale in fiecare coaja si asezarea acestora in rand, ca in succesiunea lunilor din an, pe masa sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se facea in dimineata de 1 ianuarie dupa cantitatea de apa acumulata in cupele foilor de ceapa.
Tot in noaptea din ajunul Anului Nou se facea si calendarul din carbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau carbuni aprinsi, egali ca marime, proveniti din aceeasi esenta lemnoasa, cate unul pentru fiecare cultura ce urma a fi semanata in anul care incepea (grau, porumb, sfecla, mazare, cartofi etc). Carbunii, botezati cu numele plantelor, erau pusi pe marginea vetrei sau pe o tava si erau lasati pana a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalentei, cantitatea de cenusa rezultata in urma arderii complete si a stingerii carbunilor indicand rodul recoltei. In functie de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semanate in cantitati mai mari in primavara urmatoare.
In satele unde s-au statornicit bejenari ardeleni, in noaptea de ajun se organiza Vergelul feciorilor si al fetelor, ceremonial nocturn de aflare a ursitei si a norocului. Pentru buna desfasurare a Vergelului, cu mult timp inaintea Anului Nou, tinerii alegeau o casa si un colcer ce avea responsabilitatea de a conduce si a organiza cat mai bine petrecerea. La casa aleasa, colcerul avea grija sa pregateasca un vas mare cu apa (un ciubar), nuiaua pentru „vergeluit”, precum si un butoi cu bautura. In noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor dat prin bucium sau prin impuscaturi, tinerii se adunau la casa stabilita si anuntata din timp. Aici, dupa o mica petrecere, incepea Vergelul propriu-zis. Fetele si baietii isi aruncau pe masa cate un obiect personal (nasture, pieptene, foarfece, cutit etc.) care era aruncat in vasul cu apa neinceputa iar vergelatorul, un barbat istet si bun improvizator, ascuns sub un cearceaf, amesteca obiectele din vas, invocand divinitatea pentru a le darui tinerilor noroc si belsug in viata. Vergelatorul scotea, pe rand, cate un obiect pentru care sorocea. De multe ori, prezicerea in fata obiectului scos din apa era presarata cu glume, inveselind astfel atmosfera. Ceremonialul Vergelului continua apoi cu o petrecere cu joc, mancare si bautura din abundenta, un revelion in toata regula.
Odata cu seara, parada mascatilor, desfasurata initial in fata multimii adunate in centrul satului, se transfera pe la casele gospodarilor. Imbracati in costume de o inegalabila fantezie, intruchipand cele mai bizare creaturi mitologice, mascatii, insotiti de muzicanti si numerosi curiosi, incep a umple ulitele satelor, starnind larma si facand fel de fel de ghidusii. Mijloacele de expresie, ingeniozitatea solutiilor plastice folosite de creatorii vestimentatiei ceremoniale, originalitatea compozitiilor adoptate de ei au cunoscut de-a lungul anilor o evolutie spectaculoasa. De obicei, conducatorul fiecarei cete este un fecior frumos, numit calfa sau turc, cunoscut in comunitate ca avand o conduita morala ireprosabila. El este intotdeauna imbracat intr-un costum taranesc traditional iar ca semn al rangului ceremonial pe care il detine, poarta pe cap o caciula impodobita cu siraguri de margele si panglici multicolore, iar in mana are un baston ferecat cu alama si cositor. In timpul jocului calfa comanda, pe rand, intrarile si iesirile fiecarui personaj sau grup de personaje. In cadrul cetelor de mascati intra grupuri de „urati” si de „frumosi”, ce au rolul de a intretine o atmosfera exuberanta. „Uratilor” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai nastrusnice: se dau peste cap, fugaresc fetele si copiii, ung asistenta cu funingine, se vara pe sub paturi si mese, se urca prin copaci, pe case si pe sobe, scot animalele din grajduri etc. Tot din acest grup mai fac parte negustorii” si „caldararii” care isi disputa permanent cate ceva, dialogul lor fiind plin de o suculenta ironie.
Ca joc de Anul Nou, calutii (caiutii) au o larga raspandire in satele romanesti, care impresioneaza prin fast si eleganta. In credintele arhaice, calul avea o functie de protejare a gospodariilor si a bisericilor de spiritele rele. In cadrul obiceiurilor traditionale de Anul Nou, jocul calului (caiutilor) este practicat si astazi nu pentru semnificatiile simbolice, uitate de demult, ci mai ales pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtatorii mascoidelor. De aceea tinerii alesi pentru grupurile de caiuti trebuie sa fie excelenti dansatori, exprimand prin joc vitalitatea si forta exuberanta a tineret ii.
In Bucovina, jocul caiutilor cunoaste mai multe variante plastice. Cel mai adesea jucatorii de caiuti sunt echipati cu capete de cal, lucrate din lemn si imbracate in panza rosie, alba sau neagra, la care se adauga si alte elemente ornamentale (oglinzi, peteala, canafi, mirt, panglici). Pentru a fi purtat in timpul jocului, capul de cal este fixat intr-un suport de lemn, de obicei o covata gaurita la mijloc sau doua vesce de sita, care se acopera cu un covor sau o fustanela din panza alba sau colorata. Peste aceste tesaturi se cos elemente decorative (batiste, stergare, panglici etc). Tinerii care joaca caiutii se dezlantuie in cerc sau se desfasoara liniar si radial, fata in fata, simuland o sarja de cavalerie, sub comanda unui capitan sau vataf. Sunt sate in care, asemanator alaiului caprei si ursului se intalneste alaiul calului insotit de turc, baba, mosneag si negustor. Uneori caiutii sunt grupati in cete de sine statatoare conduse numai de un capitan. Dar sunt si cazuri in care caiutii, mai putini la numar, sunt inclusi in cete mari si sunt subordonati altor personaje, ei avand, in acest caz, un rol secundar.
O alta categorie de masti prezenta in obiceiurile de Anul Nou este aceea a uratilor antropomorfizati, masti ce scot in evidenta ceea ce este mai neplacut si mai dizgratios in firea umana. Sub jocul acestor masti se poate exprima liber si in mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face in cotidian. Din aceste categorii de masti fac parte cele ce reprezinta vechiul cult al mosilor si stramosilor (masti de babe si mosnegi), masti sociale, masti cu caracter etnic (masti de turc, jidan, armean, grec, tigan), masti cu caracter profesional (vrajitor, doctor, felcer, negustor). Sub raport plastic, mastile antropomorfe ale uratilor si-au pastrat continutul ideatic nealterat fie in jocul personajelor zoomorfizate, fie in jocul mosilor si al babelor, fie in simple alaiuri neorganizate de mascati. Prin intermediul mastii de cap si al costumatiei sunt evidentiate, intr-o maniera specifica, originala si expresiv-caricaturala, cele mai urate si mai respingatoare racile ale caracterului uman. Elementele definitorii ale fizionomiei – ochii, nasul, gura, urechile si parul – sunt ingenios metamorfozate pentru a intruchipa batranetea, identitatea etnica, specificul profesiunii si, nu in ultimul rand, moartea si dracii.
Daca mosii si babele sunt o reflectare a cultului inaintasilor, celelalte masti de urati apar ca reprezentari din alte timpuri istorice, vazute in diverse ipostaze. Jidanii, ca grup de mascati, se intalnesc in toate cetele, ei jucand rolul de negustori lipsiti de scrupule. Padurarii apar in compania cerbilor, dracul si moartea ameninta si raspandesc groaza in jurul lor, doctorii incearca sa „vindece” cu un instrument improvizat, perceptorii, cu registre mari in mana, cauta sa incaseze sumele datornicilor etc. In timpul deplasarilor prin sat, „uratii” formeaza grupuri independente care au rolul de a capacita asistenta si de a crea buna dispozitie.
In contrast cu „uratii”, in obiceiurile de Anul Nou, apar grupurile de „frumosi”. Sub acest nume sunt identificate costumatiile ceremoniale de tipul „imparat”, „ministru”, „general”, ” jandarm”, „bunghier” si „irod”. Cetele de „frumosi” apar ceva mai tarziu in contextul obiceiurilor de Anul Nou, numai intr-un numar restrans de localitati. Tinerii costumati in „frumosi” trebuie sa provina din familii de gospodari cu o buna reputatie in sat, sa aiba un comportament exemplar, un fizic placut si sa fie dansatori de exceptie. „Frumosii” apar ca nuclee distincte ale cetelor sau ca grupuri de sine statatoare. In momentele prestabilite din evolutia spectacolului, „frumosii” executa dansuri specifice zonei sau dansuri care se joaca doar de Anul Nou.
La hotarul dintre cele doua categorii de personaje mascate, „uratii” si „frumosii”, si-a facut aparitia „nunta”, moment de sine statator in derularea obiceiurilor de Anul Nou, conceput in spiritul structurilor ceremoniale consacrate. Aceasta manifestare este o abordare caricaturala, plina de umor si de ironie, a nuntii traditionale.
Jienii, obicei adus din alte zone ale ţării de către tineri care au satisfăcut serviciul militar în Oltenia, este un gen de teatru popular „urat în cadru solemn ÅŸi plin de distincÅ£ie conferit de tradiÅ£ia obiceiului care cere ca urarea să se facă de către ceata tinerilor”.
Semănatul. ÃŽn dimineaÅ£a zilei de Anul Nou, copiii umblă cu semănatul pe la casele gospodarilor. „Spre ziua de Anul Nou copiii umblă cu semănatul pe la case, iar dimineaÅ£a, băieÅ£ii ÅŸi chiar băietanii mai mari îşi iau în niÅŸte săculeÅ£e de panză grau, orz, secară, orez etc. ÅŸi merg pe la case ÅŸi zic aceste cuvinte:
Să trăiţi,
Să-nfloriţi
Ca merii,
Ca perii
ÃŽn mijlocul verii,
Să fiţi tari ca piatra
Şi iuţi ca săgeata,
Să fiţi tari ca fierul
Şi iuţi ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!
aceasta se cheamă că samănă ceea ce au arat spre seara de Anul Nou.”
În zilele noastre, cu semănatul merg numai copiii mici. Dacă primii care vin cu semănatul sunt băieţi, acesta este un semn bun pentru gospodăria respectivă.

Avand in vedere cadrul evolutiv, trebuie să admitem legăturile indiscutabile între sărbătorile de iarnă şi ciclul sărbătorilor păgane romane, mai cu seamă Saturnaliile, Lupercaliile şi Calendele, totul privit, bineînţeles, prin prisma contemporaneităţii obiceiului, ceea ce are ca rezultantă forme de un indiscutabil arhaism în care abundă totuşi elemente moderne de prim rang.

Comentarii

  1. tare de tot si o sa vedeti ce tre e !

  2. de toata poola

  3. de tooooooooooaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaate poooooooooooollllllllllllllllllllllleeeeeeelllllllllllllllleeeeeeeeee

  4. sunt foarte frumoase

  5. leva

  6. yo caut rolurile la urs!!!cine are s-a m-i le de-a si mie plz .urgent :D:D sau datzi add la id:mihai_jupanu1668 ast

Adauga un comentariu

*